O Întâmplare

O observ încă de când mă apropii de stație.

Este destul de micuță, dacă e s-o compar cu statura mea, parcă un pic cam firavă, sau, dacă vreți, finuță, cu un păr șaten deschis, ce i se revarsă pe umeri, cu ochi ai căror culoare nu pot încă s-o disting, cu sâni suficient de bine dezvoltați, proporțional cu restul trupului, cu o poponeață numai bună de folosit în anumite scopuri și niște craci drepți, frumoși din punctul meu de vedere.

După sandalele cu tocuri mici pe care le poartă, mi-e clar că nu are vreun complex în ce privește înălțimea pe care i-a dat-o Dumnezeu.

Una peste alta, fără ca s-o măsor, cred că are vreun metru și șaizeci și cinci...

Ce mă frapează, în schimb, este că pare destul de sărăcăcios îmbrăcată -- este vară, e adevărat, însă fusta pare confecționată dintr-un material ieftin, bluza lafel, iar poșeta, se vede clar, este confecționată dintr-o imitație ieftină de piele...

Nici sandalele nu te fac să te duci cu gândul la cine știe ce...

Per ansamblu, trag concluzia că fata nu o duce prea bine...

Ținând cont de stația în care ne aflăm, nu mi-e greu să intuiesc că lucrează la întreprinderea din apropiere.

În fine, de fapt, nu situația ei materială mă interesează...

Mă îndrept, cu tupeu și dezinvoltură spre ea, îi întind mâna, ocazie cu care pot să constat că are ochii căprui, mă prezint, ocazie cu care aflu că pe ea o cheamă Mihaela.

Îi spun, în două vorbe, ce-i cu mine, apoi, tot așa, cu tupeu, o invit la o plimbare în parc.

Între timp, apare și autobuzul, destul de aglomerat, motiv care-mi facilitează oportunitatea de a o proteja.

Când ajungem în stația din dreptul parcului, are oareșce tentative de stânjeneală, dar o apuc, ferm, de braț și o trag jos din autobuz.

Nu mi se pare cea mai inteligentă abordare, însă nici n-aveam chef de parlamentări, într-un autobuz aglomerat, care mai și riscam să plece din stație...

Nu este încântată de tratament, se vede pe ea, dar trec și eu la atac:

-- Ce-ți veni să te apuce codeala taman în aglomerația aia?!?...

Nu-mi răspunde de nici o culoare, apoi, într-un târziu:

-- Cred că... o să aștept autobuzul următor...

Hait! Am comis-o! Fata s-a supărat!...

Fiind într-o criză totală de inspirație, scot o țigară și mi-o aprind.

Lăsăm să treacă așa vreo cinci minute -- nu, nu-i nici un pericol, că autobuzele își fac apariția la intervale mult mai lungi de timp...

Până la coadă, mă hotărăsc:

-- Mihaela, te-am invitat în parc, la o plimbare, fără vreun fel de obligații...

Se răsucește, brusc și se îndreaptă spre parc.

Nu este fumătoare, refuză propunerea unei plimbări cu barca, sau cu vaporașul, refuză ideea de a merge la o terasă, la o bere sau un suc...

În schimb, parcurgem kilometri mulți pe aleile minunate ale parcului care, acum, la sfârșit de vară, se pregătește să schimbe culorile frunzelor în cele specifice toamnei...

Locuiește doar cu maică-sa, tatăl fiind plecat, ca să mă exprim așa, cu mulți ani în urmă...

Este tristă, tare tristă...

Sincer, nici eu nu mă simt în acea vervă ca să încerc s-o înveselesc...

Aflu, mai mult scoțându-i vorbele cu forcepsul, că a avut un prieten, dar tipul a plecat în Libia, să lucreze acolo, în construcții.

N-au mai ținut legătura și, deja, a trecut mai bine de un an...

Îmi iau inima-n dinți și-i fac o propunere:

-- Uite, dacă n-ai nimic împotrivă, îți propun ca în fiecare zi, indiferent că e soare, plouă sau ninge, să ne întâlnim și să ne plimbăm pe aici, prin parc.

Mai mergem un pic, apoi Mihaela se oprește și-mi spune, fără să mi se uite în ochi, chestie care, sincer, mă face să fiu cam suspicios, dar... asta este!

-- Uite, mâine, la ora trei, putem să ne întâlnim aici, la intrarea în parc.

Îmi dau acordul, normal, apoi o conduc înapoi, la stația de autobuz.

Nu facem schimb de numere de telefon -- mai târziu aveam să aflu că nici măcar nu are telefon acasă -- nici de adrese.

A doua zi, la trei fără cinci, sunt, deja planton, la intrarea în parc.

Nu mă face să o aștept și nici nu-mi dă plasă -- la trei și două minute își face apariția, iar din ce văd eu, parcă e mai puțin tristă decât era ieri...

În fond, normal! Orice femeie știindu-se așteptată de un bărbat are un alt... tonus.

Iar ne rupem pingelele pe aleile parcului, doar că, de data asta, acceptă și invitația de a ne plimba cu barca.

Singurul stres este că băncuța din barcă fiind foarte joasă, mă lasă să văd destul de mult din pulpele frumos croite ale picioarelor.

Se vede pe ea cât este de stresată, așa că fac și eu gestul de bun simț să-mi concentrez privirile în altă parte.

Se pare că apreciază gestul...

În fine, după plimbarea cu barca, o conduc din nou la stația de autobuz, de data asta oferindu-mă s-o conduc până acasă.

Mă refuză, politicos, urmând ca să ne vedem în ziua următoare tot aici, la parc, la aceeași oră.

Faptul că ea este cea cu inițiativa, deja, mi se pare un semn de bun augur...

A treia zi, are un pas mai vioi și mi se mai și uită în ochi, din când în când, zâmbind...

Las în rezervă ideea plimbării cu barca și o invit la o terasă, la o bere.

Nu știu de ce, dar ține să menționeze că ea cu banii stă foarte rău, așa că nu-și permite să bea bere la crâșmă...

-- Dar stai, femeie, potolită! Doar ești invitata mea!...

Sincer, nu știu cum e să fii sărac și, tot atât de sincer, nici măcar nu-mi doresc să aflu!

Oricum, mai cu vorba, mai cu forța fizică, glumind, normal, reușesc s-o bag într-o cârciumă.

La început, e stresată de zici că i-a băgat cineva o coadă de mătură-n fund...

Nu bea. Mai mult pupă paharul...

La nota de plată, țin portofelul sub masă -- nu vreau s-o sperii, văzând câți bani am eu la mine...

Oricum, este destul de ofticată că i-am lăsat bacșiș ospătarului, că și ea merge la muncă în fiecare zi, dar nu-i dă nimeni ciubuc pentru că-și face treaba...

O iau și eu pe după pom, pe după elefant, că suntem, totuși țară balcanică, influențe turcești, grecești, chestii...

Oricum, rămâne destul de țâfnoasă, însă, din fericire, mă anunță că ne întâlnim a doua zi, în aceeași locație, la aceeași oră.

Sunt, recunosc, descumpănit, dar nici nu vreau să abandonez cursa...

În ziua următoare, tot la o terasă din parc, dar alta, pe lângă beri, îmi iau inima-n dinți și comand și niște alune...

Nu se lasă până nu mă ceartă un pic că arunc cu banii prin cârciumi, dar până la coadă, bea și bere și mănâncă și alune...

Chestia asta-mi dă curaj:

-- Uite, apropos de prețuri, dacă ești de acord, mâine te duc la o cârciumă unde o să mâncăm, o să bem, iar la sfârșit o să te las să vezi cât poate să coste de puțin...

Mai codindu-se, mai făcând pe ocupata, în final, acceptă.

Mergem la Casa universitarilor, cu haleală de excepție și prețuri minione.

În fine, ca să nu mai lungim vorba, mă ia din scurt:

-- Ascultă, dar la tine când mă duci?...

Mă uit la ea și-i zâmbesc, fără să mă grăbesc să-i răspund.

Mi se uită în ochi:

-- Sper că... nu ești însurat!...

Mă umflă râsul:

-- Puiule, te iau și te cantonez la mine și-o lună! Să-ți fie clar! Nu sunt însurat, sau măcar logodit!...

Și, uite așa, aflu că Mihaela, cu primul ei prieten, a rămas gravidă, iar avortul și l-a provocat singură, cu partea metalică de la un umeraș...

Am mai auzit eu de chestii de-astea, însă este prima dată când am ocazia să văd, în carne și oase, o astfel de persoană.

Nu, nu s-a dus la ginecologie, de frică să nu se prindă ăia...

Știu deja ce program avem pentru ziua următoare, doar că va trebui să se învoiască de la serviciu, întrucât prietenul meu, doctorul, are program de dimineață.

Când vede unde o duc, e căcată pe ea:

-- ... Băi... să nu mă aresteze ăștia!

-- Stai liniștită, că ești cu mine!

Doctorul o pune să-i povestească ce și-a făcut, cum și-a făcut, apoi, în scop preventiv, pune mâna și scoate o trusă sterilizată și o chiuretează pe loc, fără texte, sau alte prostii.

Doar suntem prieteni de familie.

Mihaela, săraca, e crăcită la propriu, atât fizic, cât și mental...

Doctorul se apropie de mine și-mi șoptește:

-- Zece zile, o lași în pace!...

-- Am înțeles.

Ne reluăm plimbările prin parc, doar că sunt mult mai scurte, cu multe pauze pe bănci.

Nu, nu are hemoragie, sau alte chestii -- doar știu bine pe mâna cui am dat-o!...

După încă trei zile, Mihaela o ia razna:

-- Băăăăăăăăi! Tu ești bărbat, sau ce ești?!?... Hai la tine! Gata! Nu se mai poate!...

Momentul, recunosc, e nasol -- trebuie să-i explic femeii că mai trebuie să treacă vreo șapte zile până când...

-- Pui mic, tu ai suferit o intervenție chirurgicală -- n-ai voie să faci nimic, zece zile...

-- ... Hai la tine, că vezi tu ce-ți fac!...

Recunosc, am ce vedea.

Când îmi suge pula mi se uită-n ochi și mi-o suge până ce simte că mă doare -- nu, nu e în stare să mi-o ia în gât, dar mă invită, cu dărnicie, să i-o bag în fund -- cică are antrenament, întrucât tac-su, înainte de a părăsi domiciliul conjugal, o penetra zilnic, când era mă-sa la muncă...

Cică stătea cu pula-n curul ei și-i trăgea palme peste față, admonestând-o că ce fetiță rea și neascultătoare a putut să fie!...

Personal, am probleme de erecție, doar gândindu-mă la ticălosul ăla...

Acum, deh, oameni și oameni -- cică prietenul ei, cel plecat în Libia, o punea să-i povestească ce și cum o futea tac-su și cică se excita la maxim!...

Nu-mi pot imagina decât doi tipi pe care să-i iau de cefe și să-i bat cap în cap până să-i aduc la inconștiență...

Trec și zilele de restricție, apoi o facem și noi, ca tinerii, din și în toate pozițiile...

E bună fata, nu zic, dar nu excelează, doar că nu are restricții -- muie, pizdă, cur...

După vreo trei sau patru luni, vine la mine de zici că a bătut-o cineva...

Că i-a revenit prietenul în țară, că i-a adus ceva țoale, un casetofon, ceva farduri, chestii și că... să o iert, dar că vrea să se întoarcă la el...

Cum nu sunt nici popă și nici Dumnezeu, n-am de ce s-o iert eu, doar că o las liberă, că doar nu mi-e nici logodnică și nici nevastă.

În fond, e alegerea ei -- proastă, dacă mă întrebați pe mine, dar nu sunt eu cel îndrituit să judec!