Oglindiri în Enormii Lor Ochi 01

Matt Moran

Oglindiri în enormii lor ochi

prima parte: Keiko & Ikumi

1

„Fixat vehiculul țintei?"

„Da."

„Verifică."

„Se confirmă marca, modelul și culoarea."

„Verificată identitatea țintei?"

„Da."

„Bio-scanarea?"

„Confirmare vârstă și sex."

„Datele spațiale confirmă prevederile?"

„Da."

„Cele temporale?"

„Da."

„T-minus?"

„Două virgulă cinci unități."

„Urmărirea țintei?"

„În parametri."

„Activare amplificator energetic."

„Activat."

„Sincronizare?"

„În parametri."

„T-minus?"

„O unitate."

„Activare tunel de transfer."

„Tunel de transfer activat."

„Nivel energetic?"

„În parametri."

„Inițializează transferul."

„Transfer inițializat. Douăzeci și cinci procente... cincizeci procente... șaptezeci și cinci procente... o sută procente. Transfer efectuat."

„Confirmi transferul?"

„Confirm transferul."

„Inițializarea restabilizării biologice?"

„Restabilizare biologică în curs."

„Tunelul de transfer?"

„Închis."

„Amplificatorul energetic?"

„Dezactivat."

„Scanare?"

„Negativ. Transferul nu a fost interceptat."

„Restabilizare biologică?"

„În curs. Treizeci procente."

„Verifică vizual ținta."

„..."

„Ai verificat vizual?"

„...Da..."

„Probleme?"

„Da..."

„Ce fel de probleme?"

„Păi..."

„Dă-te la o parte! ...CE!?! Idiotule!!"

„Dar..."

„Niciun „dar"! Asta numești tu confirmare a identității țintei?!"

„Păi...Vă asigur că era vehiculul corect și..."

„Gura! Ești un incapabil!"

„Nu este vina mea..."

„Ce vrei să spui, că este a mea?!"

„Nu, bineînțeles că nu... E doar o eroare..."

„Da, sigur, „doar o eroare"! Am ratat afacerea, asta-i eroarea! Fir-ar să fie, îmi vine să... Ah!!"

„Ei, haideți, nu..."

„Gura!! Și scoate-l pe ăsta de aici!"

„Nu se poate, nu e încheiată restabilizarea biologică!"

„Ți-am spus să-l scoți! ACUM!"

„Dar va muri dacă..."

„Idiotule! Chiar nu pricepi nimic?! Sau preferi să te pun să-l omori tu?"

„...Bine, îl scot..."

„La cât ajunsese restabilizarea?"

„Optzeci și șapte procente..."

„Hmm, s-ar putea să reziste vreo săptămână... Ghinionul lui!"

„Ce facem cu el?... Îl ținem aici până..."

„Chiar că ești idiot! Ia-l în mașină și aruncă-l undeva. Cât mai departe de aici! Du-l în afara orașului, poate are noroc și-l mănâncă un coiot înainte de a redeveni conștient..."

2

...Capul... meu... Mă... doare... mă doare... îngrozitor... capul... Nu... nu mă doare... Ceea ce simt... nu e... durere... Durerea... durerea e ceva chiar... chiar... plăcut... da, plăcut... față de ce simt acum... Aș vrea să pot retrage toate... toate văicărelile pe care le-am emis întreaga viață... de câte ori m-a durut capul... Și... și să le adun într-un ghem enorm cu care... cu care să strivesc senzația pe care o am acum... Dar... dar ce tot spun?!... Cred că aiurez... Am luat-o razna de tot... Durerea asta imposibilă e de vină... Măcar de s-ar atenua puțin... Puțin de tot, nu cer mai mult... Un picuț, vă rog, cât de puțin și tot ar fi o ușurare...

Minunea chiar se întâmplă. Nu știu cine sau ce a considerat că o merit, însă pulsațiile groaznice care îmi striveau ritmic creierul încep să scadă în intensitate; nu știu cât va mai dura până vor deveni cu adevărat suportabile, dar, oricum, e o ușurare să le simt slăbind...

- Domnule, te simți bine? răzbate o voce prin bariera durerii.

O voce feminină, cu un accent ciudat. Accent ciudat? Ciudat e faptul că reușesc să o aud. Și, mai ales, să o analizez... De fapt, cred că iar am început să bat câmpii. Mai bine aș încerca să îi răspund.

- Lasă-l încolo, nu vezi că-i pe narco?! îi răspunde o altă voce, bărbătească, înainte de a reuși să îmi mobilizez corzile vocale.

- Nu cred că-i pe narco... Poate are nevoie de ajutor...

- ...Unde sunt? întreb prostește.

De fapt, doar mi-am imaginat că întreb. Nu am reușit să emit mai mult de o bolboroseală. În schimb, izbutesc să deschid ochii.

- Îți este mai bine, domnule? se interesează vocea feminină.

Clipesc de câteva ori, încercând să limpezesc imaginea care plutește deasupra mea, de parcă aș privi-o de sub apă.

- Hai odată, vino! Nu vezi că și-a revenit? se face din nou auzită cealaltă voce.

Și dacă nu i-aș fi perceput cu claritate asprimea, aș fi convins că visez. Sau, mai degrabă, am halucinații din cauza durerii. Fiindcă am reușit să îmi focalizez privirea, iar ceea ce văd nu are nicio legătură cu realitatea: tocmai m-am prăbușit în adâncimea celor mai mari ochi pe care i-am văzut vreodată pe un chip omenesc...

- Te simți bine acum? întreabă posesoarea ochilor.

Cu toate că de data aceasta cred că aș fi capabil să îi răspund, singurul lucru pe care îl reușesc e să mă holbez la fața femeii aplecate deasupra mea. De fapt, pare mai degrabă o adolescentă, cel puțin din cât reușesc să mai observ în afara imenșilor ochi.

- Vii acum, sau te las aici!? ridică tonul vocea masculină.

- Scuză-mă, trebuie să plec; chiar sper să fii în regulă... - îmi spune fata în timp ce chipul ei dispare.

Clipesc de câteva ori, convins că vederea îmi joacă altă festă, înainte de a realiza că, pur și simplu, s-a îndepărtat. Mă uit în jur, iar mișcarea pe care o fac pentru aceasta îmi trimite noi săgeți dureroase drept in centrul creierului. Strâng ploapele din reflex, apoi, când reușesc să deschid din nou ochii, tot ce mai zăresc e o siluetă suplă - picioare lungi, fustă scurtă, păr foarte lung - care dispare într-o mașină; portiera se închide și automobilul demarează. Mai clipesc de câteva ori, nu tocmai convins că sunt treaz - pe undeva, într-un cotlon al minții pe care nu aș vrea să îl vizitez vreodată, sunt convins că am avut un atac cerebral. Ar fi singura explicație pentru durerea pe care o simt strivindu-mi creierul. Și pentru halucinații. Nu există oameni cu ochi atât de mari. Iar mașina în care a urcat fata, după ce că nu semăna cu nimic din ce am văzut până acum, - aducea cu una din anii cincizeci, însă doar atât, aducea, - a mai și emis un sunet imposibil când a accelerat...

- Hei, țintește-l pe narcou' ăla! se amestecă o voce - altă voce! - în gândurile mele. Ce ornic granit are!

Nu am timp să mă întreb ce voia să spună - două mâini apar în raza mea vizuală și încep să caute închizătoarea brățării ceasului. Cred că am înțeles.

- Ia cară-te de-aici!! mă răstesc, smulgându-mi brațul cu o vivacitate de care nu m-aș fi crezut capabil o clipă mai devreme.

Vestea bună: s-ar părea că nu am suferit un accident vascular - altfel simțul proprietății nu mi-ar fi înfrânt atât de categoric slăbiciunea; vestea proastă: mai apare o pereche de brațe, care mă imobilizează în timp ce reîncepe atacul la ceas. Încerc să mă eliberez, dar tot ce reușesc e să îmi provoc o nouă rafală dureroasă.

- Las-o lată, șobolanii! se aude o nouă voce - cred că e a celui care mă ține la discreția hoțului de „ornice".

Adică mă ținea. Fiindcă mâinile dispar la fel de rapid cum au apărut - nici măcar nu am apucat să zăresc fețele indivizilor. Ceea ce văd, în schimb, sunt niște faruri care alungă semiobscuritatea din jur; abia acum realizez că sunt așezat pe jos, sprijinit într-o rână de un zid, într-un pasaj îngust dintre două imobile. În fața farurilor apare o siluetă dominată de un chipiu. Întrucât mai sunt și niște lumini roșii care clipesc, mă simt îndreptățit să oftez ușurat: ca niciodată, poliția a sosit la timp.

Polițistul se postează în fața mea, bine înfipt pe picioare și cu mâinile pe șolduri; una dintre ele nu este departe de pistol, sunt gata să pun rămășag.

- Ești pe narco, amice? tună reprezentantul legii și al ordinii.

„Narcoul ăla"...? Dacă sunt „pe narco"...? Presupun că e vorba de narcoman și narcotice, altceva nu văd ce ar putea fi. Dar de ce naiba își imaginează toți că aș fi drogat?! În fine, pentru moment e mult mai important să îl conving pe polițai că sunt un cetățean onorabil, ceva spunându-mi că nu are prea multă considerație pentru cei pe care îi găsește zăcând pe jos, în pasaje întunecoase...

- Nu, nu sunt... - zic, încercând să mă ridic. M-au atacat doi derbedei care voiau să mă jefuiască...

Agentul mă ia de un braț și mă ajută; nu pare să depună cine știe ce efort pentru asta, de parcă durerea mi-ar fi scăzut și greutatea. Ajuns la verticală, constat cu încântare că sunt în stare să mă țin pe picioare. Și, dacă mă gândesc mai bine, pare să îmi fi trecut și migrena.

- Hmm! mârâie amabil polițistul. Și ce căutai în pasajul ăsta? Lucrezi pe-aici?

Mai lipsește să îmi ceară actele. În tot cazul, conversația nu pare angajată sub cele mai bune auspicii.

- Nu căutam nimic; treceam pe stradă, cei doi m-au lovit și m-au târât aici... Dacă nu apăreați, chiar dădeam de necaz.

Mă măsoară de sus până jos și înapoi, cu o figură nemulțumită - am impresia că își dorește să găsească ceva în neregulă la mine. Din fericire, se pare că arăt cât de cât corespunzător.

- Nu ești de pe-aici, nu?

Nefiind sigur ce vrea de fapt, mă trezesc vorbind:

- De ce mă întrebați?

- Din cauza straielor; și mai ai și accentul ăsta ciudat...

Accent ciudat...? Acum că a pomenit, realizez că are un mod diferit de a pronunța anumite cuvinte; cred că și fata de mai devreme vorbea în același fel... Sunt în prezent convins că nu am avut niciun fel de atac, însă tot nu îmi dau seama ce s-a întâmplat cu mine. În tot cazul, trebuie să fiu atent ce spun - perspectiva unui stagiu în arest nu mă atrage, chiar dacă mi-ar oferi timpul necesar pentru a-mi aminti cum am ajuns aici.

- A, da, scuze; sunt încă zăpăcit după atac... Într-adevăr, nu sunt localnic.

- Xican?

„Xican"?! Ce o mai fi însemnând și asta...? Mexican, oare? Oricum, nu e indicat să îl întreb.

- Nu, nu... Din nord... - e singura minciună care îmi vine pe limbă.

- Hmm, bănuiam... („Da, sigur!", îmi zic.) Cu ce ocazie pe-aici? Afaceri?

Ăsta chiar e bănuitor! Chiar așa față suspectă să am? Nu ar fi exclus, după cum m-am simțit mai devreme...

- Nu, sunt doar în trecere... - fabulez în continuare.

- Hmm, în trecere... Ciudat loc ți-ai găsit ca să te plimbi.

Mi se pare mie sau închipiatul ăsta nu crede nimic din ce îi îndrug? Panica încearcă să mă înhațe, însă o resping; iar singura metodă de apărare pe care o găsesc e contraatacul. Așadar, îmi compun o figură indignată și ridic tonul:

- Evident că nu mă plimbam prin cartierul ăsta dubios! Am făcut o pană și am lăsat mașina la atelierul de mai sus! (Sper să fie așa ceva pe aici...) Iar până se mocăie ăia cu cauciucul, am plecat să caut o cafenea. Mai departe, ți-am zis deja ce s-a întâmplat, așa că nu înțeleg de unde atitudinea asta ostilă! Sunt suspect de ceva? E cumva împotriva vreunei legi locale să fii atacat pentru a fi jefuit!? M-am săturat până peste cap! Sunt obosit, nervos fiindcă voi întârzia, iar pe deasupra am mai fost și lovit de borfașii ăia de doi bani! În loc să te iei de mine, mai bine ai fi încercat să-i arestezi!

Cum se întâmplă de cele mai multe ori, tupeul dă rezultate: polițaiul se înmoaie și devine o idee mai amabil.

- Mă scuzați, dar nu i-am văzut pe cei care v-au atacat... Erați singur, întins pe jos și...

- Și te-ai gândit imediat că ai de-a face cu un nenorocit de drogat! Uită-te bine la mine, arăt ca unul de-ăsta?!

De uitat, se uită în altă parte.

- Nu, desigur... Doriți să veniți la comisariat să depuneți plângere? Vă pot conduce...

„Comisariat", nu „secție"? Totuși, unde sunt...? În fine, mai bine scap odată de pisălogul ăsta în uniformă.

- N-are niciun rost. Nu am reușit să le disting fețele, totul s-a petrecut prea repede... Și, oricum, n-au apucat să-mi ia nimic.

- Hmm... - face din nou, de astă dată cu un ton lipsit de agresivitate. Înțeleg... Ziceați, totuși, că v-au lovit; doriți să vă duc până la spital pentru un control?

Ideea unui control medical îmi surâde, însă ceva mă face să cred că nu e, totuși, cea mai bună idee. Iar în situația de față, prefer să mă bazez pe intuiție. Care, de cele mai multe ori, m-a ajutat să iau decizia potrivită...

- Mulțumesc, sunteți amabil, dar mă simt bine acum; nu m-au lovit prea tare, am fost doar puțin amețit, cât să-mi pierd echilibrul.

Mai emite unul dintre „hmm"-urile lui și, după ce duce două degete la chipiu, se întoarce la mașină. Nu știu unde mă aflu, însă un lucru e cert: aici, polițiștii nu prea au tangență cu amabilitatea și politețea... Mă îndrept către stradă; când ajung aproape de capătul pasajului, aud pornind motorul mașinii de patrulă. Și încremenesc. Automobilul iese în stradă cu spatele, apoi accelerează puternic, îndepărtându-se în josul străzii lipsite de trafic. Ceea ce m-a făcut să înlemnesc este sunetul emis - același pe care l-am auzit dinspre mașina în care a urcat fata. Pe care abia acum, când mi-am mai revenit, l-am recunoscut. Este caracteristic turbinelor. Dar nu se utilizează așa ceva la automobile! Cel puțin, nu în lumea pe care o cunosc eu... Și atunci...?

3

Brusc, mă cuprinde amețeala și sunt nevoit să mă sprijin de zid pentru a nu ajunge din nou pe jos. Nu este cauzată de o revenire a migrenei, ci de implicațiile constatării... Până acum, la nivel semiconștient, sperasem să nu fie vorba decât de o amnezie de scurtă durată, pesemne provocată de o lovitură; acum, însă, e cazul să reconsider întreaga problemă. Dar, înainte de a o face, ar trebui să găsesc un loc mai prielnic căderii pe gânduri, fiindcă nu mă simt deloc în siguranță aici. Nu cred că golanii de adineauri se vor întoarce prea curând, în schimb nu văd de ce aș exclude posibilitatea apariției altor amatori de profit-instant - zona pare favorabilă afacerilor de acest gen...

Cu un gest mai degrabă mașinal, - probabil cu gândul la un taxi, - scot telefonul din buzunar. Nu are semnal - oare și aparatul a încasat o izbitură?... Îl închid și mă uit în jur. Strada e mărginită de clădiri vechi și neîntreținute; cele care nu sunt abandonate par să adăpostească birouri sau mici firme. Și având în vedere că s-a înserat, nici nu e de mirare că strada e aproape pustie - o afacere prosperă, impunând o activitate prelungită până seara târziu, nu se desfășoară într-un cartier atât de sărăcăcios.

Oare în ce direcție ar fi mai bine să o iau? Poate cea în care a luat-o mașina de poliție...? De ce nu? Cu pași mari, pornesc în josul străzii. Un automobil mă depășește; de această dată e vorba de o dubiță, - cu aspectul său retro-însă-nu-numai, modelul îmi este la fel de nefamiliar, - dar sunetul pe care îl emite este același. Nu aș fi crezut că simplul vuiet al unei turbine ar putea deveni un simbol al confuziei... În fine, dacă nu îl pot ignora, ar trebui măcar să mă obișnuiesc cu el.

Mă apropii de o intersecție, și cealaltă stradă este un bulevard intens circulat. S-ar zice că am ales direcția potrivită. Vine o altă mașină; iar un individ care stătea sprijinit de o ușă se repede asupra mea. Speriat, fac un salt lateral pentru a mă feri; se prăbușește chiar unde eram cu o fracțiune de secundă înainte, dar nu apuc să mă felicit pentru reflexul avut. Fiindcă am ajuns în fața automobilului... Îngrozit, rămân țintuit în lumina farurilor care se pregătesc să mă înghită; nu am timp să mă dau la o parte, aș putea să mă salvez numai aruncându-mă pe capota mașinii, însă nu am cum, fiind cu spatele la ea; tot ce mai apuc să fac e să mă gândesc că singura mea șansă e ca șoferul să mă ocolească. Și, claxonând lung, automobilul virează brusc; rămân clipind zăpăcit - dar teafăr! - în mijlocul străzii... Tremurând tot, duc prostește mâna în dreptul inimii - de parcă puterea cu care bate riscă să o arunce în afara pieptului și trebuie să o țin la locul ei - în timp ce în minte mi se agită tot soiul de gânduri: că, din fericire, mașina și-a continuat drumul, deci nu risc câțiva pumni drept mulțumire pentru emoția creată; că durerea de cap - am ajuns, deja, să o numesc, simplu, doar durere...? - nu mi-a revenit în urma incidentului; că... Că am sărit în fața mașinii încercând să evit un atac! Cu părul zbârlit pe ceafă, mă răsucesc înspre trotuar - parcă ar fi fost de preferat, totuși, ca șoferul să fi oprit... Ba nu, până la urmă e mai bine așa: individul zace întins cât e de lung, cu fața în jos. Ușurat, trag adânc aer în piept și mă apropii circumspect, ignorând vocea din creier care mă tot îndeamnă să profit de ocazie pentru a-mi continua drumul. Deoarece vreau să mă lămuresc dacă a fost într-adevăr un atac sau m-am speriat degeaba.

- Hei! strig.

Nicio reacție. Mai fac un pas.

- Hei, n-auzi?

Rămâne în continuare inert. Mă las pe vine și, luându-l de umeri, îl întorc. Nasul, bărbia și un pomete îi sunt ușor zdrelite în urma căderii, dar ceea ce mă face să tresar este expresia: are gura căscată, iar ochii i se mișcă urmărind ceva care nu se află în niciun caz în preajma noastră. Ce anume, doar mintea lui încețoșată ar putea ști... Oricum, am în față un nefericit de drogat. Care nu m-a atacat, ci pur și simplu a căzut tocmai când treceam în dreptul lui. Oftez și, ridicându-l în capul oaselor, îl rezem cu spatele de zid - chiar dacă nu a lipsit mult să fiu lovit de mașină din cauza lui, nu îl pot lăsa așa, întins pe trotuar.

Înainte de a mă depărta, îi mai arunc o privire. Oare în halul ăsta arătam, de au presupus că sunt un „narco"? Nu tocmai măgulitor. Și totuși... Îmi revine în minte chipul cu ochi enormi al fetei. „Nu cred că e pe narco", a zis. Un copleșitor, însă inutil val de simpatie pentru ea îmi scaldă gândurile - înseamnă că nu afișam, totuși, o mină atât de pierdută. Ca și cum ar avea vreo importanță. În definitiv, dacă ar trebui să arate cineva pierdut, eu aș fi cel mai indicat - continuu să nu am nici cea mai vagă idee asupra locului în care mă aflu...

4

În timp ce mă apropii de artera atât de animată încât pare să fi absobit întreaga activitate de pe strada pe care merg, mă gândesc la chipul fetei. E imposibil să fi avut ochi atât de mari, și fiind în același timp convins că nu am avut halucinații, am reușit să găsesc o explicație...

În urmă cu mai mulți ani, am fost supus unei apendictomii. Operație banală, dar chirurgul a preferat să mă anestezieze total. La trezire, eram atât de amețit și dezorientat, încât nu mă puteam mișca fără ajutorul asistentelor și, cât am depins de ele, mi s-au părut cele mai atrăgătoare tinere pe care le-am întâlnit până atunci. Însă, odată ce mi-am revenit, am avut nu tocmai plăcuta surpriză de a constata că nu erau, de fapt, decât niște femei obișnuite, nici mai urâte, dar nici mai frumoase decât majoritatea... Starea specială în care m-am aflat le atribuise acea aură seducătoare; ceva similar trebuie să se fi petrecut mai devreme: fata avea, fără îndoială, ochi mari, însă doar imaginația mea le-a conferit acele dimensiuni imposibile.

Sunt destul de mulțumit de această mică izbândă, dar până la a câștiga și lupta cu amnezia mă tem că e cale lungă. Dacă este o amnezie. Nu îndrăznesc să mă gândesc la o altă variantă, deși nu mi-a lipsit niciodată imaginația...

Și totuși... Ajuns pe bulevard, încerc să îmi păstrez calmul. Și o figură impasibilă. Abia acum înțeleg de ce i se părea polițistului neobișnuită îmbrăcămintea mea: purtând un costum simplu, gri, sunt la fel de deplasat în mulțime ca un nudist la o conferință politică - hainele tuturor par alese de la cele mai excentrice parade de modă, iar culorile... Este noapte și iluminatul artificial modifică în mod cert nuanțele; însă nu despre nuanțe este vorba. Forfota multicoloră îmi sugerează o expoziție de păsări exotice - dar mai viu colorată. Dacă am cu adevărat o amnezie, aceasta acoperă o perioadă în care gusturile au evoluat mai mult decât sunt pregătit să înțeleg...

Din fericire, extravaganța modei pare să accepte și ceea ce se deplasează împotriva curentului: puțini par să remarce costumul meu. Un pic ușurat în această privință, caut să mă orientez. După toate aparențele, am ajuns într-o zonă destinată divertismentului - mai multe cinematografe, nenumărate localuri, magazine cu program prelungit, ba chiar și un cazino. Iar din loc în loc, fete mai mult sau mai puțin dezbrăcate - unele dintre chiar complet goale - își oferă serviciile cu zâmbete pe cât de largi pe atât de lipsite de conținut. Eram în căutarea unui loc unde să mă simt în siguranță pentru a încerca să îmi dau seama ce mi s-a întâmplat și am nimerit taman aici! Ce-i drept, în această agitație nu pare să își găsească locul vreun pericol, însă lipsește un element vital: liniștea. Și am bănuiala că nu o pot găsi nici în barurile din preajmă. Ridic din umeri, vag resemnat, și mă adresez unei perechi între două vârste: