Oglindiri în Enormii Lor Ochi 02

6

Ieșit din hotel, mă uit în jur, întrebându-mă unde aș putea schimba o bancnotă fără să fiu încolțit dacă mă fac vinovat de punere de monedă falsă în circulație. Singura variantă pare să fie o băcănie, două clădiri mai departe. Cum foamea a început de câtva timp să îmi facă semne, hotărăsc să îmi încerc norocul chiar acolo. Deși pe ușă clipesc literele alcătuind un „DESCHIS" verzui, e încuiată, iar în magazinul iluminat nu se află nimeni. Ba nu, o femeie minionă într-o rochie roșie își face apariția, mă cercetează din spatele tejghelei și, mulțumită de ceea ce a constatat, apasă un buton; un țăcănit de zăvor electric și pot intra.

- Bună seara, doamnă! încep, preventiv, acțiunea de cucerire a simpatiei.

Cred că de această dată am pășit cu dreptul - când răspunde la salut, un zâmbet luminează chipul asiaticei. Are în jur de cincizeci de ani și e încă drăguță, trebuie să fi fost cu adevărat frumoasă în tinerețe.

- Aveți să-mi dați rest la o hârtie de cincizeci de dolari? mă interesez cu cel mai politicos ton pe care îl găsesc la îndemână.

„Doar să nu întrebe: „Cincizeci de ce?", asta-i tot ce vreau!", îmi zic, pândindu-i cu o bine disimulată - sper - anxietate mișcarea buzelor.

- Da, desigur. (Uf! Mai rămâne să fie vorba de aceiași dolari...) Ce doriți să cumpărați?

- Ceva pentru o cină rece... Pot să mă uit ce aveți?

- Vă rog.

Fac turul magazinului printre cele trei rânduri de rafturi. Câteva dintre mărci îmi sunt cunoscute, de multe nu am auzit niciodată. Iar prețurile sunt mult mai mici decât mă așteptam; de fapt, sunt mai mici și decât cele pe care mi le amintesc din copilărie. Aleg un pachet de sandviciuri cu șuncă de pui, două batoane de ciocolată și o sticlă de cola, - toate băuturile sunt în sticle, nu văd nicio cutie de aluminiu, - apoi mă întorc la vânzătoare. Dacă nu cumva e proprietară, și ceva din atitudinea ei îmi spune că este. Dar de ce naiba mă preocupă asta când momentul adevărului îmi suflă în ceafă, chiar nu știu... Pun produsele pe tejghea; femeia face totalul desenând cu arătătorul pe o placă a ceea ce ar trebui să fie o casă de marcat, iar eu scot o bancnotă din portofel și i-o întind străduindu-mă să țin sub control tremurul mâinii. Termină operația și, în timp ce mașinăria scoate cu un fel de fâșâit un bon, îmi ia bancnota. O privește o clipă, - inima mea decide că e un moment prielnic pentru o scurtă pauză, - după care o strecoară într-o fantă de sub casa de marcat. Un nou fâșâit - ceva mai înfundat decât precedentul - și mașina scuipă restul cuvenit...

Ascunzându-mi ușurarea în spatele unei mine indiferente, iau restul; aș vrea să îi las un bacșiș, dar câtă vreme nu pot folosi cărțile de credit, situația mea financiară e nițel cam albastră... Nemulțumită de această culoare, o idee începe să îmi pâlpâie într-un cotlon al minții; mă grăbesc să o transform în întrebare:

- Spuneți-mi, vă rog, nu știți o cameră de închiriat? Va trebui să rămân o vreme în oraș și...

Ridică ochii oblici de la punga de hârtie în care îmi punea cumpărăturile.

- Ce fel de cameră căutați?

- Una curată și nu prea scumpă...

Deschide gura să îmi răspundă, însă e întreruptă de un clopoțel electronic; aruncă o privire înspre ușă și apasă butonul aflat undeva sub tejghea pentru a-i permite să intre unui nou client. De fapt, e o clientă.

- Hola, Akino!

- Hola, Michelle!

Michelle e o brunetă înaltă, destul de drăguță și cu un corp frumos; nu trebuie să fii prea perspicace pentru a ghici meseria pe care o practică. Fiindcă poartă o pereche de cizme înalte până la jumătatea coapselor. Și atât.

Se apropie de noi, zâmbindu-mi.

- Hola și ție, străine!

- Hola, Michelle.

Asiatica - Akino, parcă i-a zis bruneta - termină de ambalat proviziile, iar Michelle se sprijină de tejghea într-un cot, chiar în fața mea; își proptește bărbia în pumn și îmi zâmbește din nou. Mă străduiesc să îi fixez fața, nu sexul complet epilat; e drept că aici, unde am am ajuns, - sau, mai degrabă, m-am trezit, - am văzut prostituate ieșite la agățat mai mult sau mai puțin dezbrăcate, dar asta nu înseamnă că deja mi se pare ceva obișnuit ca o femeie să practice cu nonșalanță nudismul în public.

- Nu ești de pe-aici, nu?

Confirm dintr-o aplecare a capului. Întinde cealaltă mână și îmi pipăie reverul.

- Îmi place costumul tău. E... altfel. Ai gust.

- Mulțumesc...

Complimentul sună cel puțin straniu din gura unei tipe ieșite la agățat purtând numai o pereche de cizme... Asta, dacă este, într-adevăr, un compliment, deoarece am bănuiala că e de fapt vrăjeală pentru a-i deveni client.

- Știi, Michelle, tocmai discutam ceva cu domnul; ești bună să ne lași puțin? ne întrerupe Akino.

- A, scuze! De fapt, intrasem să-mi iau ceva de băut...

Și pleacă în căutarea a ceva de băut; asiatica reia firul conversației:

- Cred că pot să vă ajut în privința camerei. Am chiar eu una, aici, deasupra magazinului. Dar abia peste două zile e disponibilă. E prea târziu?

Se pare că a fost o idee bună să o întreb.

- Nu, e bine și peste două zile... Cât doriți pentru ea?

- Depinde cât rămâneți... Șaisprezece pe săptămână, dar vă iau mai puțin dacă plătiți pentru o lună sau mai mult.

Escrocul de admirator al Căpitanului Pedepsei mi-a cerut tot atât pentru o noapte.

- Ați terminat discuția? Nu-mi place să beau singură - se face auzită din fundul magazinului vocea lui Michelle.

- Mai ai puțină răbdare! o repede Akino.

- Aș lua-o pentru o lună, dar adevărul e că nu știu încă dacă voi sta atât de mult aici... - spun. În orice caz, până poimâine sper să aflu.

- În regulă, o să discutăm prețul atunci. Aveți unde să stați între timp?

- Păi, mă gândeam să iau o cameră la „Văduva Neagră"...

Se strâmbă, și nu cred că i-o pot reproșa.

- Niște hoți... Ziceți-le că sunteți clientul meu, mă numesc Hikari Akino, și cereți-le o reducere pentru două nopți.

Bună idee. Doamna Hikari îmi devine din ce în ce mai simpatică.

- Ați terminat odată? se impacientează bruneta.

- Un minut! se răstește japoneza, apoi coboară tonul: Dacă vă simțiți singur, puteți apela liniștit la Michelle. E fată de treabă, are un băiețel de patru ani și a fost secretară la o firmă până au dat-o afară nesimțiții pentru că nu a vrut să se culce cu niște clienți de-ai lor...

Îmi scapă diferența dintre situația de atunci și cea actuală, dar e, probabil, din cauza oboselii care a început să îmi dea târcoale. În plus, este a doua oară în seara aceasta când mi se povestesc necazurile unei prostituate și, sincer să fiu, pentru moment îmi sunt suficiente ale mele...

- Am reținut; mulțumesc pentru recomandare. Și pentru tot restul, desigur.

Înclină capul într-un gest de politețe niponă, apoi ridică din nou glasul:

- Poți veni, Michelle!

Michelle își aduce nudul înapoi, bombănind:

- Până ați parlamentat voi, am terminat toată berea. Și v-am zis că nu-mi place să beau singură.

- Mai ia-ți una - o îndeamnă Akino.

- Poate mai târziu. Da' ce ați pățit, sunteți plin de praf...

După o clipă de confuzie, realizez că am uitat să mă scutur după ce m-am ridicat de pe jos.

- Păi... am avut un mic accident și...

- Sunteți rănit? intervine japoneza, cu o urmă de îngrijorare în ton.

- Nu, n-a fost nimic grav.

„De fapt, habar nu am cât de grav a fost...", adaug pentru uz propriu.

- Aduc o perie - ne informează doamna Hikari, dispărând undeva în spate.

Michelle își răsfiră părul cu o mișcare suficient de amplă pentru a provoca un balans al sânilor; cedez tentației și îi privesc, apoi ochii profită de ocazie și coboară către sexul tinerei. Dacă tot m-au păcălit, îi las să își facă de cap in moment, după care îi ridic la loc înspre chipul ei. Zâmbește destul de aha-deci-te-interesez.

- Îți plac?

Iată că am ajuns și la întrebarea pe care aș fi preferat să nu mi-o pună... „Ce naiba face madam Hikari, s-a dus până la fabrica de perii?!", îmi spun, dar realizez în același moment că ne lasă intenționat singuri; îmi dreg vocea înainte de a-i răspunde cu un ton pe care îl sper cât mai puțin ofensator:

- Da, Michelle, însă problema e că tocmai am avut niște necazuri și aș vrea să fiu singur...

Renunță instantaneu la zâmbet în favoarea unei expresii pline de compătimire. Nu am idee cât e de pricepută la sex, dar ca actriță e bună.

- Oh, îmi pare rău... Sper că nu e vorba de ceva foarte grav...

- Nu, se rezolvă...

Cu afirmația asta cred că mă pot înscrie liniștit la concursul „Optimistul anului". Cu mari șanse de câștig.

Akino revine înarmată cu o perie. Bună sincronizare! Probabil trăgea cu urechea. Vrea să mă curețe ea, dar îi mulțumesc și mă retrag într-un colț de unde nu risc să poluez alimentele; îmi scot sacoul și încep să îl perii. Cele două, care par fie prietene, fie cunoștințe de lungă durată, stau la taclale. Nu e deloc civilizat, însă ciulesc urechile cu speranța vagă de a afla ceva util.

- Cum ți-a mers astă-seară? se interesează japoneza.

Drept răspuns, bruneta se strâmbă cât se poate de sugestiv.

- Mda, când am venit aici nu era asemenea concurență... („Aha, deci și madam Hikari a practicat meseria...", trag o concluzie cinică bazată pe felul în care a spus-o.) Acum, parcă mai toate fetele vor să trăiască din asta...

- Poate... Da' să știi că rămân la părerea mea: ne-am descurca mult mai bine dacă n-ar fi atâtea nenorocite de hime...

„Hime"...? Iată ceva într-adevăr util: un cuvânt care îmi este necunoscut. Între timp, termin scuturatul sacoului și mă uit în jur, căutând un loc unde să îl pun ca să mă ocup și de pantaloni.

- Așa e, sunt din ce în ce mai multe... Măcar de s-ar fi mulțumit să le păstreze doar pentru muncile grele; dar nu, s-au apucat să facă și curve... Ascultă-mă pe mine, va veni o zi când vor fi mai multe decât noi și atunci vom da de necaz...

- Nu cred, Akino. Le țin sub control, n-au nicio șansă...

- Mda, poate văd eu totul prea în negru.

Încercând să ghicesc despre ce ar putea fi vorba, am rămas încremenit cu sacoul într-o mână și peria în cealaltă; japoneza mă vede și se apropie.

- Aveți nevoie de ajutor cu pantalonii, nu?

- Păi, nu, mulțumesc, mă descurc; nu știu unde să pun haina...

- O țin eu - intervine și Michelle.

O îndoaie cu grijă pe braț în timp ce Akino îmi ia aproape cu forța peria din mână și începe să îmi curețe praful de pe pantaloni. Mă simt de-a dreptul caraghios stând înțepenit, ca o sperietoare în lan, cât sunt periat; iar pe deasupra, trebuie să mă străduiesc să nu mă uit la trupul brunetei - este, totuși, tentant, însă o partidă de sex chiar nu se află printre prioritățile momentului...

Privirea îmi cade pe un afișaj digital - de fapt, pe cifre, întrucât nu văd suportul - chiar când doamna Hikari emite un „Gata!" și face doi pași înapoi.

- Mulțumesc mult, ați fost foarte amabilă! (Nouă plecăciune niponă.) Ceasul... ăăă! Ornicul merge bine? mă interesez cu ochii la afișaj.

Michelle mă ajută să îmbrac sacoul, iar eu, neatent, îmi strecor mâinile în mâneci fără să îi mulțumesc.

- Sigur; de ce?

- Mulțumesc, Michelle! îmi amintesc să o fac. Am avut impresia la un moment dat că mi s-a oprit cea'... ornicul și voiam să verific.

Chiar îmi privesc „ornicul" în timp ce mă apropii de ceasul de perete pentru a distinge caracterele mai mici de sub cifrele care indică ora. Este o diferență de câteva minute, dar altceva mă face să înlemnesc cu ochii la afișaj. Cred că mi-am scăpat pentru o clipă mimica de sub control, deoarece Akino întreabă cu un strop de îngrijorare în glas:

- S-a întâmplat ceva?

- Nu, nu... mormăi, căutând să îmi recuperez mina impasibilă.

Caracterele mai mici indică data. Și este cea pe care mi-o amintesc. Ipoteza amneziei s-a prăbușit în flăcări, iar eu nu mai înțeleg nimic. Sau, mai degrabă, nu vreau să înțeleg. Nu acum.

7

Pretextând o brusc apărută indispoziție, - amețeala care m-a cuprins când am citit data afișată de ceasul din băcănie m-a împiedicat să găsesc o scuză mai inteligentă, - am plecat în grabă spre hotel, unde l-am luat din scurt pe cititorul de benzi desenate și am obținut două nopți la prețul uneia. Acum, întins pe un pat având drept singură calitate așternutul curat, fixez crăpăturile de pe tavan și încerc să îmi imaginez - nu am aroganța de a considera că aș putea să îmi dau seama - ce s-a întâmplat cu mine.

Îmi amintesc cât se poate de limpede tot ce s-a petrecut de când mi-am revenit din inconștiență având acea cumplită durere de cap. Iar înainte de aceasta...

...Eram la volanul Jaguar-ului și goneam pe șoseaua care urmează linia falezei. Și îmi venea să plâng. Fiindcă a fost cel mai mizerabil an din viața mea: mi-am pierdut pe rând câinele, - strivit de un camion, - iubita - care a preferat averea șefului meu - și slujba - deoarece am avut stupida inițiativă de a-l provoca pe respectivul șef la o discuție „între bărbați". Și urma să mai pierd, pe lângă ultima rămășiță de respect de sine, mașina. Fără salariu, nu aveam cum să achit ratele pentru acel Jaguar pe care mi-l dorisem demult, așa că încercam să profit la maxim de el câtă vreme nu mi-l lua banca. Iar acum, toate acele probleme îmi par atât de neînsemnate, de îndepărtate, încât pot în cele din urmă să recunosc: motivul real pentru care forțam la limită mașina era dorința ascunsă de a muri „artistic", într-un accident spectaculos... Probabil de aici provenea convingerea că sufăr de amnezie: am presupus că am avut accidentul, și că acesta s-a petrecut cu mult timp înainte de a mă trezi în pasaj.

Devenit evident pentru orice cretin - sunt momente când am o părere suficient de proastă despre mine pentru a mă include în această categorie - că m-am înșelat în privința amneziei, ce altă posibilitate rămâne? Că am avut accidentul și am murit? Nu prea îmi vine să cred că locul în care mă aflu are vreo legătură cu lumea de apoi. Că nu am murit, dar sunt în comă și imaginez toate acestea? Posibil... Altă variantă? Poate doar una ținând de literatura științifico-fantastică - universuri paralele și alte asemenea elucubrații...

Așa nu ajung nicăieri. Singura soluție pe care o întrevăd ar fi să aplic binecunoscutul principiu al deducției: după ce se elimină toate imposibilitățile, ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar fi, trebuie să reprezinte adevărul... Dar nu mă mai simt în stare, oboseala a decis să își revendice drepturile. Poți oare visa că te cuprinde somnul în timp ce ești în comă? Habar nu am. Posibil. Acum vreau să dorm. Iar mâine - dacă va mai exista și un mâine - poate voi căuta o persoană ieșită din comă pentru a-i pune această întrebare.

Bat câmpii... Și încă... rău... de... tot...

8

„Ce-ai făcut cu obiectele individului?"

„...Ce obiecte?"

„Idiot... Portofelul, ornicul și ce mai avea la el! Chiar trebuie să-ți explic tot, nu gândești deloc?!"

„Păi... nimic."

„Dă-mi-le."

„Păi..."

„Păi, ce? Să nu-mi spui că le-ai lăsat la el!?"

„...Ba da..."

„Nu se poate!! Ce păcate trebuie să ispășesc de trebuie să suport un asemenea cretin?!"

„Dar, domnule..."

„Gura! Măcar l-ai scos din oraș?"

„..."

„NU?!?"

„Știți, mi-a fost teamă să merg atâta cu el în mașină și..."

„Nu se poate, l-ai lăsat în Pacifica?!"

„...Da..."

„În ce district?"

„Angel..."

„Angel! Nu pot să înțeleg, chiar nu pot să înțeleg ce-ai în cap!! Dacă-și revine și povestește cuiva ce i s-a întâmplat?!"

„Nu are cum să-și revină, nu era stabilizat... Cred că a murit deja..."

„Bine ar fi! Și dacă a redevenit conștient? Dacă întâlnește pe cineva care să nu-l creadă nebun? Doar ai avut „grijă" să-i lași obiectele cu care poate dovedi că nu-i din Alfa! Ah!! Nu știu ce-mi vine să-ți fac!"

„...Nu vă faceți probleme, e puțin probabil să se întâmple așa ceva..."

„Da?! Mă asiguri tu? Idiotule!! N-o fi probabil, dar posibil, este! Și cred că poți înțelege chiar și tu, cu creierul tău atrofiat, ce-ar însemna să se întâmple așa ceva!"

„..."

„Măcar îți amintești unde l-ai lăsat?"

„Da, bineînțeles, într-un gang de pe strada..."

„Nu mă interesează! Trimite o himă asasină să se ocupe de el. Asta dacă nu vrei s-o faci chiar tu!"

„...Am înțeles..."

„Mai ești aici?! Hai, dispari! Și să nu te întorci fără obiectele alea!"

9

O lumină roșietică se insinuează printre pleoape și mă trezește. Aproape orbit, clipesc de câteva ori până îmi dau seama că fixez soarele pregătit să apună. Cum?! Am dormit toată noaptea și peste zi...? Încerc să mă ridic și lovesc ceva cu genunchiul. E volanul. Volanul...!? Asta înseamnă că...

DA!! Jaguar-ul e oprit într-un refugiu de lângă șosea, și totul nu a fost decât un vis! Un vis...? Un nenorocit de coșmar, poate! Îmi vine să râd de ușurare, și chiar o fac - hohotesc iar și iar; hohotesc până când simt că mă sufoc... Da, am avut un an îngrozitor, însă orice gând de sinucidere m-a părăsit. Coșmarul din care tocmai m-am trezit pare să fi fost exact medicamentul de care aveam nevoie; acum voi putea să închid necazurile prin care am trecut într-o cameră a memoriei unde să nu mai intru prea curând și să...

Tresar. Cineva bate în geamul portierei din dreapta. E un tip într-un costum bleumarin, cu o mutră serioasă și o mapă neagră sub braț. De unde naiba a apărut? Și ce vrea de la mine, nu poate să mă lase să mă bucur în liniște?! Privirea ostilă pe care i-o arunc nu îl impresionează câtuși de puțin - îmi face semn să deschid geamul. Circumspect, îl cobor doar puțin, cât să pot auzi ce vrea să spună; scoate cu o mișcare de prestidigitator o hârtie din mapă și o strecoară în interiorul mașinii, zicând:

- Am pentru dumneavoastră acest ordin de confiscare.

Nu întind mâna să o iau, așadar foaia aterizează pe scaunul pasagerului. Mă încrunt la individ.

- Ce ordin? Despre ce vorbiți?!

Mă fixează fără nicio expresie pe chip. Și tace. Enervant personaj! Înșfac hârtia, o fac ghem, apoi cobor mai mult geamul pentru a i-l arunca în față; nu nimeresc, cocoloșul zboară pe lângă urechea lui. Nu a schițat niciun gest de evitare, de parcă ar fi apreciat din prima clipă traiectoria proiectilului improvizat, și nici măcar un mușchi nu i s-a mișcat pe față. În schimb, mâna repetă mișcarea abilă și o nouă hârtie din mapă ajunge pe scaun, exact unde fusese cea dinainte. Presimt că e pregătit să îmi furnizeze un exemplar nou de câte ori îl voi distruge pe cel precedent. Și că va avea nervii mai tari decât mine. Mai bine mă uit ce scrie pe nenorocita de foaie...

Exact ce bănuiam: e ordinul de confiscare a mașinii, emis de banca ce a finanțat ratele. Dar...

- Nu sunteți sănătoși!? mă răstesc la domnul Impasibil. Mă urmăriți în mijlocul pustietății ca să-mi dați porcăria asta?! În primul rând, mai e o săptămână până când trebuie să plătesc rata!

- Vă rog să coborâți din vehicul, am ordin să-l ridic în acest moment - îmi răspunde cu o intonație demnă de un robot telefonic ieftin.

- Aici!? Vrei să-mi confiști mașina aici!?!

Nu consideră necesar să îmi răspundă, doar continuă să mă fixeze cu acea privire total indiferentă. Gândul de a vedea dacă rămâne tot atât de impasibil în timp ce îl strâng de gât îmi face o scurtă vizită...

O nouă ciocănitură în geam, de astă dată pe partea mea; tresar, mă întorc și rămân blocat, cu ochii gata să sară din orbite. Nu e posibil!! E... e total exclus! Este...

Este Michelle, care îmi zâmbește dincolo de geam. Și poartă aceeași costumație: o pereche de cizme lungi până la jumătatea coapselor. Mă uit... nu, mă holbez la ea încercând să refuz ceea ce îmi comunică ochii; neimpresionată de expresia mea, îmi face semn să cobor. Sunt atât de șocat încât mă conformez; odată coborât, îmi regăsesc glasul:

- Ce... ce naiba cauți aici!? (Nou zâmbet, cu o semnificație pe care nu mă simt în stare să o înțeleg.) Michelle, tu nu ai ce căuta aici!!

- De ce nu? se interesează, senină.

Vreau să îi răspund, mă înec, tușesc, apoi spun, complet aiurea: