Oglindiri în Enormii Lor Ochi 08

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

29

Urcăm încet spre cer în gondola din aluminiu și sticlă. Ikumi și-a strecurat brațul sub al meu și, cu capul sprijinit de umărul meu, privește tăcută prin peretele transparent. În mica incintă mirosul ei, - puțin diferit de al lui Keiko, dar la fel de plăcut, - plutește nestingherit. După un timp, întoarce capul să mă privească.

- Denn...?

- Da, Ikumi?

- În legătură cu discuția de mai înainte...

Ridic o sprânceană nedumerită.

- Care dintre ele, că au fost mai multe...

- Cea pe care am avut-o când stăteai deasupra mea pe podea.

Înghit în sec și nu reușesc să emit decât un „Da...?" cam leșinat.

- M-am gândit la ce mi-ai zis.

Și tace, așteptând îndemnul de a continua; i-l dau:

- Și la ce concluzie ai ajuns?

- Ai înțeles că nu sunt decât o prostituată, da? nu îmi răspunde.

- Păi, da...

- Și cu toate că o știai, în loc să mă regulezi m-ai întrebat dacă vreau cu adevărat asta...

- Iar tu nu mi-ai răspuns. Am înțeles că, de fapt, nu o doreai.

- Ai înțeles greșit. Pur și simplu, pentru moment nu am avut un răspuns. Fiindcă a fost prima dată când cineva m-a întrebat așa ceva; nici măcar prietenii pe care i-am avut nu au făcut-o...

Șovăie o clipă înainte de a adăuga cu voce scăzută:

- De altfel, nici eu nu m-am întrebat vreodată, pentru că mi s-a părut normal să mă culc cu oricine mă vrea, de vreme ce pentru așa ceva am fost proiectată...

Nu îmi dau seama ce aș putea să spun; așadar, mă mulțumesc să mă uit în ochii ei. Surâde.

- Între timp m-am gândit. Vrei să știi răspunsul?

Oare de ce cred că îl știu deja?

- Nu sunt sigur că vreau... - murmur.

- De ce? Din cauza lui Keiko? (Confirm înclinând capul.) Iar îți faci probleme inutil. Știi ce trebuie să faci în privința ei? (Clatin din cap.) Să petreceți noaptea împreună. Și apoi să plecați undeva pentru câteva zile și să vă regulați până vă lasă puterile. După aceea, poți să-i zici că ești îndrăgostit de ea; dacă o să mai fii, bineînțeles. Și sper pentru tine că nu o să mai fii...

Mă încrunt, deconcertat.

- De ce spui asta?!

- Amintește-ți ce ți-am zis azi-dimineață, după ce ți-am citit visul...

- Că poate fi a mea, dar eu nu voi fi al ei?

- Da.

- Și ce naiba înseamnă asta? Că vrea să se culce cu mine dar îl iubește pe altul, sau ce?

- Nu iubește pe nimeni altcineva.

- Atunci...?

- Întreab-o pe ea.

- Ikumi, spune-mi te rog ce înseamnă asta!

Oftează, privind în zare.

- Keiko poate să fie pentru tine orice vrei... Mai puțin iubită.

- Nu înțeleg...

- Nici nu ai cum.

- Lămurește-mă!

- Fir-ar să fie, cum am ajuns să vorbim despre asta?!

- Tu ai adus vorba despre Keiko...

Dă din umeri.

- Mda... Fiindcă ai ezitat să mă întrebi care-i răspunsul meu.

Sincer să fiu, cam uitasem de unde a pornit discuția.

- Deci...? Vrei să-ți dau răspunsul sau nu?

- Da - mă ia gura pe dinainte.

Mă fixează cu imenșii ei ochi și încep să mă rătăcesc în azuriul lor.

- Denn, vreau să mă fuți. Când, unde și cum vrei. Și nu pentru că asta e ceea ce știu să fac... Dar să nu mă întrebi de ce, fiindcă n-am să-ți răspund. Nu acum. Poate niciodată.

30

Răspunsul micuței bleu mă face să mă simt stânjenit, și nu neapărat din cauza înfățișării ei; așadar, mă grăbesc să îi distrag atenția înainte de a observa ce reacție mi-a provocat:

- Îți mulțumesc, Ikumi... Și... (În privire îi apare o nuanță întrebătoare.) Poate acum îmi spui dacă s-a întâmplat ceva între noi azi-dimineață sau nu.

Își dă ochii peste cap înainte de a-și instala un rânjet viclean.

- Nu renunți ușor, nu-i așa? Ei bine, nici eu! Nu-ți spun.

- Ikumi!

- Nu.

- Ei, hai, nu te încăpățâna!

- Nu mă încăpățânez. Doar îmi bat joc de tine. Așa... un pic!

Negăsind o replică adecvată, mă rezum la a-i adresa strâmbătura „Las' că-ți arăt eu!". Nu pare impresionată. Îmbucurător. Nici măcar o himă manga nu se teme de represaliile mele...

Între timp, am revenit la nivelul solului. Turul nu prea și-a atins scopul, mai mult m-am uitat la Ikumi decât pe geamurile gondolei... Când coborâm, îi întind mâna să o ajut; mi-o apucă și, așa cum mă așteptam, nu îi mai dă drumul. Operatorul agregatului, purtând un costum cu care s-ar putea mândri un clovn, rânjește cu subînțeles. Știu ce gândește, însă dacă scapă chiar și o vorbă, e posibil să uit că sunt un tip pașnic... Nu o scapă, deci ne îndreptăm pașii către o terasă cu măsuțe din plastic în culori pastelate. Ikumi comandă o înghețată cu vanilie și ciocolată, iar eu mă abțin.

- De ce nu-ți iei nimic? se interesează.

- Nu mi-e poftă - mint cu tupeu maxim.

- Minți - constată cu ton calm.

- De ce spui asta?! simulez indignarea.

- Fiindcă e adevărat - răspunde la fel de flegmatic.

De acord, e adevărat. Asta nu înseamnă că am de gând să recunosc; așadar, aplicându-mi mutra „Treaba ta, crezi ce vrei...", mă prefac interesat de spectacolul unei familii compuse din tată, mamă și doi copii - fetița e îmbrăcată într-o rochiță mov precum pantalonii tatălui, iar băiețelul are un tricou la fel de roz ca fusta mamei. Câtă imaginație.

- Minți din cauza banilor, nu-i așa? continuă pseudo-puștoaica, ducând lingurița la gură.

Iar mă face să mă simt „transparent" - și nici măcar nu m-a atins pentru a mă „citi"...

- Bine, ai câștigat, domnișoară clarvăzătoare! Nu-mi pot permite să cheltuiesc, nu mai am decât vreo șaptezeci de dolari.

- Nu-i nevoie să cheltuiești nimic, plătesc eu.

- Nu, Ikumi, nu accept. Nu și pentru așa ceva.

- „Așa ceva" - zice, arătând cu lingurița înspre înghețată - nu trebuie să se afle pe lista lucrurilor pe care ți le refuzi.

- Ba da, atâta vreme cât nu mor dacă mă abțin.

Oftează.

- Denn, nu înțelegi ceva: când te-am invitat să stai la noi știind că ești într-o situație... delicată? ...am luat în calcul orice cheltuială de-a ta. Fii sigur că nu ești o povară, creditele noastre sunt suficiente pentru trei persoane. Și, după cum ți-am spus deja, ce nu cheltuim până la sfârșitul anului se pierde.

Mă încrunt.

- Nu pricep; mi-ai spus că se pierd... cum se numesc? ...a, da, „bonusurile pentru straie", acum vorbești despre credite... Voi nu aveți un salariu?

Clipește întrebător.

- „Salariu"...?

Alt cuvânt care nu e folosit aici.

- Leafă; remunerație; ...simbrie.

- A! Nu, avem doar posibilitatea de a cheltui anual o anumită sumă. Care, îți mai zic o dată, poate până la urmă îți intră-n cap, e mai mare decât avem noi două nevoie.

- Bine, dar dacă la sfârșitul anului pierdeți tot ce nu ați cheltuit, cum faceți să economisiți?

Nouă clipire.

- Să economisim?! ...Nu, nu ai de unde să știi... Denn, himele nu au dreptul să acumuleze capital...

Ridic o sprânceană.

- Nu aveți dreptul!? Vrei să spui că vi se interzice să vă îmbunătățiți viața?!

Dă din umeri.

- Viața noastră era deja programată în momentul când ovulul a început să se dividă: lucrăm în domeniul pentru care am fost proiectate, fie pentru stat, fie pentru un particular bogat dacă am fost comandate sau cumpărate ulterior, și în timpul liber facem ce vrem. Asta-i tot.

Mă holbez la ea.

- Dar... Asta e sclavie!

- Nu, Denn, nu e sclavie. Sclavii sunt oameni. Și pot deveni, eventual, liberi. Noi nu.

Indignarea îmi pune un nod în gât; sufocat, mârâi:

- Ce porcărie!!

Surâde trist.

- E o porcărie doar dacă ai timp să o analizezi. Și te asigur că nimeni n-o face.

„Aproape nimeni...", adaugă atât de încet că nici măcar nu sunt sigur dacă am auzit-o; după care își alungă tristețea din zâmbet și exclamă:

- Hei, sunt în timpul liber, așa că pot face ce vreau! Iar ceea ce vreau acum e să-ți iau o înghețată; de care preferi?

O cercetez din priviri - dacă încearcă să își ascundă resemnarea, o face aproape la perfecție: nu mai e nici urmă de amărăciune în ochii ei mari și azurii. Iar eu nu văd ce drept aș avea să o aduc înapoi, așadar intru în joc:

- Bine, ai câștigat! Vreau una de lămâie.

Chelnerița ia comanda; când pleacă, o urmăresc din privire, întrebându-mă cum s-ar putea numi culoarea rochiei translucide pe care o poartă. Și inima îmi face un salt. Fiindcă o tânără suplă, cu părul lung, verde, și picioare superbe se apropie de terasă.

- Ce s-a întâmplat? întreabă Ikumi, intrigată de figura mea.

- Nimic... Nu mă așteptam să vină și Keiko...

31

Hima bleu ridică sprâncenele și zice:

- ...Keiko? Nu are cum să fie aici, s-a dus la studio.

Studio...? Ce studio? Vreau să întreb despre ce fel de studio e vorba, dar Ikumi, care s-a întors pentru a privi, exclamă:

- Când ți-am spus că ai probleme cu ochii! Nu vezi că nu-i ea?!

Da, mulțumesc pentru informație - între timp realizasem că fata pe care am văzut-o nu e Keiko. E - desigur - tot himă manga, are părul aproape de aceeași nuanță, însă ochii imenși sunt violeți, iar sânii - pe care rochia argintie, scurtă și mulată pe trup îi lasă mai mult descoperiți - sunt mai mari. Același proiect, nenumărate variante...

Varianta, observând că o cercetăm, ne zâmbește în timp ce se așază la o masă apropiată.

- Acum că te-ai lămurit, cred că pot să dau o raită la toaletă... - rânjește Ikumi, ridicându-se.

- Și ce naiba are una cu alta?!

- Nimic, evident. Ce credeai?

Dau din umeri, clătinând din cap; purtătoarea rânjetului intră în clădirea localului, iar fata manga, ca și cum ar fi așteptat acest moment, își abandonează masa pentru a veni spre mine.

- Bună ziua, domnule!

Înclin scurt capul, murmurând un „Hola!" mai degrabă intrigat - mă întreb dacă i-a venit ideea ciudată de a încerca să mă agațe cât lipsește Ikumi.

- Pot să mă așez? (O face fără să mai aștepte permisiunea.) Eu sunt Asuka; pe tine cum te cheamă?

După ce o fixez un moment, - ar fi fost bine dacă puteam și eu să „citesc" mințile, - sunt cât pe ce să zic „Dennis", dar mă opresc după „n"-uri.

- Dan... - repetă greșit; n-o corectez. Dan, ești străin, nu-i așa?

Iar începem... Aprob din cap; mă fixează cu intensitate aproape palpabilă - ochii ei violeți au ceva hipnotic.

- Vreau să spun, cu adevărat străin, nu?

Mă încrunt, incapabil să mă desprind de privirea ei; despre ce este vorba, doar nu și-a dat cumva seama că...

Se apleacă pentru a-mi șopti:

- Dan, pot să te ajut cu niște informații care ar putea să-ți fie utile...

„Cu adevărat străin"?! „Informații utile"!? Inima îmi pornește la galop. Nu se poate!! Să știe cum am ajuns aici?! O fixez cu ochii măriți de surprindere.

- Despre ce-i vorba? Ce poți să-mi spui? întreb precipitat.

Își ia ochii dintr-ai mei pentru a privi rapid în jur.

- Nu aici... - zice tot șoptit. Ca să înțelegi, trebuie să-ți arăt ceva, și nu pot risca să mai vadă cineva...

- Bine, dar Ikumi... adică fata cu care sunt...

- N-o să plece nicăieri; oricum, te întorci numaidecât. (Se ridică.) Vii?

E ceva ciudat la hima asta, însă cum aș putea refuza? O urmez, căutând să îi pun căluș vocii care îmi bombăne în minte că mă arunc cu capul înainte în ceva semănând al naibii de bine cu o capcană. Asuka se îndreaptă spre construcția mică de la baza roții Ferris și, asigurându-se încă o dată că nu ne-a văzut nimeni, - operatorul mașinăriei dormitează în casa de bilete, - se strecoară înăuntru; deși vocea a scuipat călușul și a devenit sirenă de alarmă, o urmez. Curiozitatea a ajuns mai puternică decât instinctul de conservare.

Lumina își face cu greu drum printre lamelele jaluzelelor prăfuite; hima cu ochi violeți mă așteaptă în mijlocul unicei încăperi, ce pare să fie în același timp loc de odihnă și depozit de piese de schimb.

- Închide ușa... - îmi cere.

Mă conformez; fata se așază pe o canapea a cărei perioadă de glorie a apus cam de multișor și îmi face semn să vin lângă ea; mă așez alături.

Îmi zâmbește ciudat și mă apucă blând de ceafă în timp ce mă privește în ochi. Ai ei chiar sunt hipnotici - îmi dau senzația că se măresc, devin fluizi și se scurg în jurul meu, învăluindu-mă din toate părțile; în același timp, ceva dă buzna în mintea mea. Dar nu e un val călduț, plăcut, asemenea celui simțit când m-a „citit" Ikumi; e mai degrabă o furtună de nisip, agresivă și de nestăvilit...

- Lasă-l în pace!! mă smulge un strigăt din mijlocul furtunii violete.

Ikumi, având o expresie mânioasă ce distonează straniu cu trăsăturile adolescentine, și-a pus mâinile pe tâmplele lui Asuka; aceasta tresare, apoi rânjește și, fără să îmi elibereze ceafa, aplică arătătorul celeilalte mâini în mijlocul frunții lui Ikumi, zicând, cu un ton mai degrabă amuzat:

- Hei, și tu ai puteri, micuțo? Spune „noapte bună", e ora când fetițele merg la culcare!

Ochii azurii ai micuței își pierd înverșunarea în timp ce se măresc a stupefacție, după care par să se stingă și Ikumi se prăbușește moale pe podea.

Nu mă pot mișca, - prin mâna cu care mă ține de ceafă pare să îmi extragă toată energia, - însă mârâi furios:

- Ce i-ai făcut?!

Asuka mă fixează din nou, continuând să rânjească.

- Interesant, s-ar părea că ții la hima aia... Se vede că ești străin. Fii liniștit, n-a pățit nimic; o să aibă doar o migrenă zdravănă când se trezește. Dar mai bine te-ar preocupa soarta ta... Sayonara, Dan!

Și furtuna de nisip violet îmi atacă din nou mintea. Chestia asta nu îmi place deloc, și nu sunt câtuși de puțin liniștit în legătură cu Ikumi - trebuie să văd ce e cu ea. Dar înainte, mai trebuie să scap de vijelia abrazivă care îmi zgârie creierul.

Brusc, aceasta încetează; mai mult de atât, îmi recapăt controlul asupra mișcărilor. Icnind, Asuka își retrage mâna. Iar ceea ce se vede în ochii violeți care îi devorează chipul nu e frică - e teroare în stare pură. Ce naiba se întâmplă?! Nu contează, nenorocita asta i-a făcut ceva lui Ikumi!

- Ascultă, himă afurisită... - zic, furios.

Gâfâind îngrozită, se trage iute până la capătul canapelei, e cât pe ce să cadă de pe ea, sare în picioare și, înainte de a apuca să schițez vreun gest, țâșnește afară.

Chiar atât de înspăimântător să fiu...? Nu contează. Nu acum. Îngenunchez lângă Ikumi - e întinsă pe spate - și îi ridic capul cu o mână. Nu are nicio reacție, parcă ar fi o păpușă de cârpă. Cât aș vrea să fie adevărată afirmația lui Asuka și să nu aibă nimic grav!... Problema e că nu știu ce să fac; abia după ce îi mângâi ușor obrajii îmi dă prin cap să verific dacă are puls. Îl caut pipăind cu vârfurile degetelor partea laterală a gâtului; nu simt nimic; mă aplec să îmi pun urechea pe pieptul ei. Deschide ochii, mă fixează mirată și exclamă:

- Nani?! Ce naiba faci!?

Tresar și mă înec; tot ce reușesc să îngaim e un „Păi..." anemic.

Se ridică în coate, privește în jur nedumerită, se uită iar la mine, apoi spune:

- Unde suntem? Ce s-a întâmplat, tu m-ai adus aici?

Clipesc de câteva ori înainte de a întreba:

- Nu-ți amintești nimic?

- Ce să-mi amintesc? M-am întors de la toaletă, nu te-am găsit la masă, m-am uitat după tine și, dintr-o dată...

Se oprește; aștept un moment să continue; cum nu o face, o încurajez:

- Dintr-o dată...?

Ridică din umerii micuți.

- Dintr-o dată, nimic. M-am pomenit aici. Ce mi-ai făcut?!

Asta-i bună!

32

- Cât de tare te doare capul? o întreb în timp ce revenim la terasă.

Mă cercetează intrigată.

- De ce ar trebui să mă doară?! Nu mă doare deloc.

- Păi, Asuka a zis că te vei trezi cu o migrenă serioasă...

- Cine-i Asuka? Despre ce vorbești, nu înțeleg nimic...

Ne așezăm din nou la masă, - spre ușurarea chelneriței Rochie Translucidă, care se și vedea bună de plată, - unul mai nedumerit decât celălalt. Înghețata mea a profitat de întrerupere și s-a transformat în zeamă; o dau la o parte și încep să povestesc ce s-a întâmplat. Ikumi ascultă cu atenție, punctând din când în când cu voce scăzută: „Nu-mi amintesc să fi venit după voi acolo..."; „Da, așa atac eu; am încercat să-i provoc o stare catatonică."; „Cum!?! Doar m-a atins cu un deget și am leșinat!? Dar... Asta înseamnă că are o putere enormă!!"; „Te-ai... te-ai apărat de atacul ei mental!?!"; „A cedat instantaneu?!! Cu puterea pe care o avea?!! Denn, nu se poate!..."

- Ei, nu se poate! bombăn. Ți-am spus exact ce s-a întâmplat. Probabil că nu m-a „atacat mental", cum spui tu; cine știe ce voia să facă.

Ikumi, care a devenit din ce în ce mai palidă pe măsură ce am povestit, clatină din cap și zice șoptit:

- Denn, acea „furtună de nisip" pe care ai simțit-o e un atac mortal. În câteva minute, dacă nu chiar secunde, îți distruge toate sinapsele din creier...

Un fior înghețat îmi coboară de-a lungul spinării; nu pot să cred ce aud, însă, pe de altă parte, sunt încredințat că știe ce vorbește... Cu toate acestea, întreb:

- Ești sigură?... Adică, nu poate fi altceva? Eu știu... o modalitate mai agresivă de a-mi „citi" mintea, sau ceva de genul ăsta?

Clatină iar capul.

- Nu, Denn... Cititul nu e niciodată atât de violent, chiar dacă uneori poate fi neplăcut; crede-mă, senzația pe care ai descris-o nu poate fi dată de altceva...

E rândul meu la clătinat capul.

- Nu înțeleg... De ce să mă ucidă?! Să reprezint o amenințare pentru cineva? Cum aș putea, câtă vreme nu cunosc pe nimeni aici?!...

- Și totuși, se pare că cineva te consideră un pericol... Dacă nu cumva ai încercat să-i faci ceva tipei și ea s-a apărat.

Ochii mei ajung aproape la fel de mari ca ai fetei manga.

- Doar nu vorbești serios!?!

Culoarea a început să îi revină în obraji și zâmbește nu foarte vesel.

- Nu, bineînțeles că nu... Asta era cealaltă variantă, și amândoi știm că nu e cazul.

- Mulțumesc pentru încredere... - mormăi, vag nemulțumit.

- De ce faci mutra asta? Doar nu ți-ai închipuit că am crezut așa ceva despre tine?!

Ridic din umeri.

- Parcă pot ști ce crezi tu... Eu nu pot să „citesc" mințile ca tine.

Zâmbetul îi revine.

- Nu, poate că nu poți, dar asta sigur te lămurește...

Vine lângă mine, mi se așază în poală, îmi prinde capul în palme și mă sărută pe gură. Surprins, pentru moment nu reacționez; când își desprinde buzele de ale mele, exclam:

- Ce te-a apucat?!

- Pentru că-ți pasă de mine, pentru că-ți place de mine, pentru că nu mă tratezi ca pe o curvă, pentru că-mi ești simpatic... Și pentru că vreau să te citesc din nou, și ar părea ciudat să-ți pun mâinile pe obraji fără să fac asta.

Și mă sărută din nou; de această dată, simt fluxul plăcut scăldându-mi mintea. Închid ochii și îl las să îmi mângâie încetișor cotloanele creierului - oare senzația e agreabilă fiindcă așa o vrea Ikumi, sau pentru că așa e ea...?

După un moment, valul se retrage, iar fata se desprinde încet de mine; mă privește în ochi de la mică distanță, apoi se întoarce pe scaunul ei. Pare îngândurată.

- Ce s-a întâmplat, Ikumi? mă interesez, vag îngrijorat.

- Știi, acel ceva pe care l-am simțit prima dată când te-am citit... E în continuare acolo, și pare mai... Cum să zic? Mai dens decât atunci... E ceva... ceva puternic.

O fixez concentrat, încercând să îmi imaginez despre ce ar putea fi vorba; după un moment de tăcere, continuă:

- Cred că... Nu; de fapt, sunt sigură că e ceea ce ți-a permis să respingi atacul individei... Dar, fir-ar să fie! nu reușesc să înțeleg ce naiba e!... Și nici de ce ai speriat-o în halul ăla, fiindcă eu nu simt nimic amenințător acolo... Așa cum n-am simțit nici prima dată... Denn, cred, înțelege bine: cred doar, că tu ai o putere psihică enormă adunată acolo... O putere pe care nici măcar nu știi cum s-o activezi... Totul e să... Să nu...