Oglindiri în Enormii Lor Ochi 13

- Nu te mai frământa atât, Denn... - mă face să tresar vocea ei. Ai fost perfect.

De data aceasta, nu am simțit când m-a „citit"; primul impuls este să o contrazic, însă renunț și șoptesc numai:

- Credeam că dormi...

- M-nu, doar mă gândeam.

- La ce?

- Nu-ți zic.

- De ce?

- Pentru că nu vreau să știi.

- De ce?

- Pentru că o să înțelegi greșit.

- Încearcă-mă...

- N-am nevoie; sunt sigură.

- Crezi că mă cunoști chiar atât de bine?

- Nu. Dar atât cât te cunosc e suficient.

- Suficient...?

- Da, ca să știu că o să înțelegi greșit.

- Poate te înșeli; spune-mi la ce te gândeai.

- Nu.

- Te rog!

- Nu mai insista.

- Te rog insistent!

- Nu; să știi că sunt foarte încăpățânată, așa că degeaba insiști.

- Eu sunt și mai încăpățânat decât tine.

- Nu cred.

- Ba, să crezi!

- Nu cred, fiindcă nu-i posibil: eu sunt cea mai încăpățânată ființă de pe Pământ.

- De unde știi?

- Mi-a zis soră-mea.

- Și tu o crezi?

- Întotdeauna.

- Poate că are dreptate...

- Sigur are. Așa că n-are rost să insiști.

- Ba da, pentru că ai uitat un mic detaliu.

- Detaliu...? Ce detaliu?

- Că eu nu sunt de pe acest Pământ. Așa că pot fi mai încăpățânat decât tine.

Râde înfundat.

- Ai dreptate, uitasem asta. Da' să știi că tot eu sunt cea mai încăpățânată dintre noi!

- Îți faci iluzii.

- Ba tu îți faci!

- Parc-am fi doi copii tâmpiți!

- Așa e. Și nu-i plăcut?

- Poate că e; însă ar fi și mai plăcut dacă mi-ai spune la ce te gândeai...

- Chiar nu renunți?

- Deloc.

- De ce?

- Fiindcă-i important pentru mine.

- De unde știi?

- Fiindcă-s gândurile tale, iar tu ești cea mai importantă persoană din viața mea.

O clipă, lungă cât un început de eternitate, rămâne tăcută; apoi oftează.

- Denn, Denn... Cât aș vrea să nu-ți mai faci iluzii în privința mea... Știi doar că nu sunt decât o curvă...

- Ești sigură?

- Cum să nu fiu, ce-ntrebare-i asta?!...

- Eu sunt convins că ești mai mult de atât.

- Mai mult de atât? Cum adică? O super-curvă?

- Nu te prosti! Ai înțeles foarte bine ce voiam să spun...

- Poate că da. Poate că ai dreptate. Poate că n-aș vrea să fiu curvă. Dar n-am de ales, știi asta.

- Știu ce mi-ai povestit mai devreme. Chiar tu ai spus că urăști viața pe care ți-au destinat-o, așa că ai de ales. Dacă vrei.

- Nu știu ce-ți trece prin cap, dar mă tem că trebuie să-ți repet: sunt proprietatea unei firme. Pro-pri-e-ta-te-a. Indiferent cât aș dori să nu mai fiu prostituată, asta sunt și asta voi rămâne. Așa că ar fi bine să nu mai visezi cu ochii deschiși și să accepți realitatea: nu am de ales...

- Ba da, Keiko.

Oftează din nou.

- De ce-mi faci asta, Denn? Credeam că ții la mine, de ce mă chinui?

O strâng mai tare în brațe.

- Iartă-mă, Keiko, nu asta era intenția mea...

Încă un oftat.

- Știu, Denn... Dar o faci...

- Voiam doar să fiu sigur.

- ...Sigur? Sigur de ce anume?

- Că vrei să scapi de viața pe care o duci.

- Nu înțeleg de ce tot insiști cu asta; te face să te simți mai bine dacă știi că nu mă complac în postura de curvă, sau ce?

- Nu, nu-i vorba de așa ceva...

- Atunci?

- Mi-a venit o idee, dar ca să o pun în aplicare am nevoie să știu că vrei într-adevăr să ai o altfel de viață...

Se ridică într-un cot și mă fixează cu reflexii stranii în imenșii ei ochi.

- Ce tot îndrugi acolo?

- Îți explic imediat; înainte de asta vreau doar să-mi răspunzi la două întrebări.

- Întreabă-mă.

- La ce te gândeai?

Reflexiile devin din stranii, vag enervate.

- Tot circu' ăsta a fost doar ca să mă convingi să-ți zic!? Denn, dacă încerci cumva să mă faci să-mi schimb părerea despre tine, ești pe drumul cel bun!

Așa ceva, chiar nu doresc să se întâmple; răspund grăbit:

- Nu, Keiko, ai cuvântul meu că e vorba de ceva serios; insist numai pentru că vreau să aflu dacă am ghicit la ce te gândeai, atâta tot...

Un nou oftat, și se așază la loc în brațele mele.

- Poate că ai dreptate și am întâlnit un om mai încăpățânat decât mine... Bine, fie, îți zic, deși sunt convinsă că fac o greșeală.

- Nu greșești, Keiko.

- Ba da; dar asta e, m-ai convins să-ți zic, o s-o fac: mă gândeam la tine. Și la mine.

- Și că am fi putut avea cu adevărat o relație dacă tu nu ai fi fost „proprietatea" firmei aceleia nenorocite, nu-i așa?

Acum nu se mai ridică într-un cot - pur și simplu, sare; iar ochii îi sclipesc a mânie parțial înăbușită de surprindere și... Și un pic de teamă, oare?

- De unde știi!? M-ai citit!

O trag înapoi lângă mine; se lasă neașteptat de ușor, credeam că se va opune.

- Nu știam, Keiko... Doar am presupus...

Iar oftează.

- Se pare că ai ajuns să mă cunoști mult mai bine decât mi-aș fi imaginat că ar putea fi posibil în atât de scurt timp...

Rămâne tăcută un moment, după care se interesează:

- Și care-i a doua întrebare?

- Crezi că Ikumi ar vrea și ea să nu mai fie nevoită să se prostitueze?

Mă privește în ochi, cu o expresie pe care nu reușesc să o descifrez.

- Dacă Ikumi ar vrea...? Ce glumă! Ar fi-n stare să omoare pe cineva pentru asta! Credeam că ți-ai dat seama și singur că își urăște încă și mai mult decât mine condiția...

De data asta, eu sunt cel care oftează. De ușurare. Acesta era răspunsul pe care speram să îl aud...

După câteva clipe de așteptare, Keiko întreabă cu un dram de nerăbdare iritată în glas:

- Deci? Care-i ideea aia?

- Păi, mă gândeam să...

Mă opresc, șovăitor - oare e bine să îi spun? Dacă mă înșel și nu voi face altceva decât să îi adâncesc suferința?

- Te gândeai să...? se impacientează ea.

E, totuși, foarte posibil să mă înșel... Nu, nu e deloc indicat să vorbesc de pe acum despre ideea pe care am avut-o.

- Denn! Aștept!

Cred că m-a molipsit: iarăși oftez.

- Denn!!

Nu am încotro, trebuie să evit cumva răspunsul.

- Keiko, o să te superi pe mine, dar tocmai mi-am dat seama că am greșit: ideea cu pricina era o prostie...

- Te bat!! M-ai mințit doar ca să afli ce te interesa!

Și, până să îi răspund cumva, se ridică în genunchi și îmi trage un pumn în cap.

- Au!! exclam și încep să masez amplasamentul viitorului cucui. Ce faci!?

- Tu ce crezi?! Te răsplătesc!

- Înțelesesem că himele n-au voie să lovească un om... - protestez, exagerând tonul fals-plângăcios.

- Așa e. (Schițează un rânjet.) Dar nu-i valabil în cazul tău.

- ...De ce?

- Pentru că profit de ocazie: de când îmi doream să pocnesc un natural care să nu poată riposta!

Mă încrunt la ea cât se poate de demonstrativ.

- Nu ți-e rușine să profiți de sentimentele mele?!

Rânjetul ajunge la dimensiunea nominală.

- Deloc!

- Ți-arăt eu ție! strig și mă arunc asupra ei; se ferește țipând vesel și o ia la fugă; o urmăresc; împinge la o parte ușa și se năpustește în living, strigând printre chicote:

- Ajutor! Ikumi, vrea să mă bată!

Ikumi, care dormea, - sau se prefăcea că o face, - deschide un ochi, se uită cum alergăm în jurul încăperii amenințând-râzând-țipând-râzând, îl închide la loc și constată:

- Nu-mi ajungea baka de sor-mea, acu' am doi tembeli pe cap.