Oglindiri în Enormii Lor Ochi 24

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

103

Ieșind din dormitor, o găsim pe Ikumi tolănită pe burtă, cu bărbia sprijinită într-un pumn și gambele ridicate la verticală - e aproape în aceeași poziție ca atunci când am văzut-o pentru prima dată, și, la fel ca atunci, scrie de zor.

- Gata, v-ați ostoit poftele animalice? se interesează fără să întrerupă scrisul.

- Ce scrii acolo? încerc, subtil, să îmi astâmpăr curiozitatea.

- Hai să ne spălăm repede, că mi s-a făcut foame - spune fata verde, trăgându-mă înspre baie.

- Nimic care să fie treaba ta - mă lămurește cea bleu. Poate încercați să vă grăbiți puțin, că stomacul meu mai are puțin și începe procesul de auto-digestie.

- Ce tâmpenii poți să inventezi! o complimentează Keiko.

- Ce scrie? mă adresez celeilalte hime, sperând să obțin un răspuns mai revelator.

- Întreab-o pe ea - mă dumirește și tânăra cu plete verzi, târându-mă sub duș.

- N-ai auzit ce replică mi-a dat?!

- Ba da, tocmai de-aia nu ți-am răspuns nici eu.

Nu găsesc nicio fisură în logica ei, așadar ridic din umeri și mă grăbesc cu spălatul pentru a nu avea pe conștiință stomacul lui Ikumi.

Terminăm în mai puțin de zece minute; între timp, pseudo-puștoaica a îmbrăcat o bustieră albastru electric cu garnituri din ceva semănând a blană de vulpe polară; își consultă brățara argintie și ne rânjește.

- Opt minute jumătate; nu știu cum e pentru tine timpul ăsta, Denn, da' soră-mea a ratat cu puțin depășirea recordului personal... Mai rămâne să vă și îmbrăcați la fel de repede, fiindcă am comandat un taxi - adaugă, completându-și ținuta cu o fâșie din aceeași „blană", pe post de fustiță.

Cu desăvârșită eleganță, soră-sa îi arată limba înainte de a intra în dormitor. Din garderoba mea nu tocmai bogată, aleg pantalonii verde-nu-știu-cum, o cămașă crem și sacoul galben, fără revere, iar Keiko îmi zâmbește tandru-complice și îmbracă rochia turcoaz cumpărată mai devreme.

În scurt timp, ieșim din bloc; apropiindu-ne de taxiul purpuriu tras la bordură, mă „uit" după fire roșii - nu se vede niciunul. Hima verde îmi aruncă o privire din colțul ochiului - și-a dat seama ce fac - dar nu zice nimic. Le țin portiera; după ce fetele manga urcă, exclam:

- Fir-ar să fie, am uitat ceva!... Cum fac să deschid ușa?

Se uită la mine un pic mirate; Ikumi e cea care îmi dă instrucțiunile:

- Îți pui degetul pe placă; când te-am înregistrat în combo ai primit și acces în apartament.

- Granit! Nu stau mult...

Și plec în viteză, înainte de a apuca să mă întrebe ce anume am uitat. Oricum nu le-aș fi spus.

104

„Dacă mă iau după mutra ta, idiotul ăla de Păpușar tot n-a reușit să ne scape de nenorocit!..."

„...Ăăă, nu..."

„Ah, fir-ar să fie! Care mama dracului a mai fost problema acu'?!"

„Păi... Am înțeles că a manipulat una dintre curvele manga cu care stă, ca să-l ucidă, dar individul a reușit cumva s-o desprindă de comanda lui și să-și dea seama unde era... A trebuit să fugă ca să nu-l prindă..."

„Să-l prindă pe Păpușar!? Asta-i culmea!! Nu pot să cred așa ceva..."

„Păi, trebuie să fie adevărat, n-are niciun interes să se pună singur în așa o lumină proastă..."

„Știu asta; ce, mă-nveți tu pe mine!? Gândeam cu voce tare, doar. Așa că ține-ți gura!"

„...Da, domnule..."

„Fir-ar să fie! E numai vina ta, nu puteai să-l duci naibii-n deșert să i se usuce oasele pe-acolo!?"

„..."

„Acu' pe cine dracu' mai găsesc să-l omoare pe animalu-ăla?!"

„Păi..."

„Gura!"

„Dar..."

„Ce mai e?!"

„Păpușaru' a zis că se ocupă-n continuare de contract... A zis că-ncearcă altfel..."

„Altfel...!? Ce naiba-nseamnă altfel?!"

„Nu știu... A zis că nu renunță și a închis..."

„Mda, măcar atât... Deși... După cum evoluează treaba, până reușește să-l ucidă, moare el singur!"

„Bine că până acum n-a făcut nimic care să ne creeze necazuri..."

„Da, ai dreptate de data asta; deși... Mă-ntreb dacă-i chiar așa."

„Am fi prins un zvon dacă se interesa cineva de activitatea noastră..."

„Mda, fără-ndoială..."

„Poate că-i mulțumit că a ajuns aici și atunci n-are niciun interes să atragă atenția asupra lui..."

„Posibil..."

„Și dacă-i așa, oare n-am putea pur și simplu să așteptăm până-i cedează organismul și moare singur?"

„Idiotule! Asta-i doar o presupunere, vrei să riscăm totul bazându-ne pe ea!?"

„Nu... Nu, domnule, nu ne putem baza pe o presupunere... Mă gândeam doar că și acțiunile unor ucigași plătiți ar putea să prezinte un risc pentru noi..."

„Asta dacă mai ratează de multe ori! Dar fiecare minut pe care-l mai trăiește individul reprezintă un risc mai mare de-atât."

„Da, aveți dreptate..."

„Bine'nțeles că am dreptate! Ține legătura cu Păpușaru' ăla nenorocit și ține-mă la curent!"

„Da, domnule..."

105

Mă apropii de „Arthur" - de ce l-o fi numit astfel? - și pronunț răspicat:

- Apelează-l pe Raoul!

După câteva clipe de suspans, - sper să fie suficientă vociferarea pentru a determina combo-ul să îl sune pe „dispecer", - piatra îmi este ridicată de pe inimă: figura individului se materializează deasupra aparatului. Holograma îndreaptă către mine niști ochi mirați.

- Hola, domnule... Sunteți clientul care le-a angajat pe Keiko și Ikumi, nu-i așa? Cu ce vă pot ajuta? Aveți vreo nemulțumire în legătură cu serviciile oferite de fete?

- Hola, Raoul. Nu, totul e-n regulă; vreau doar să te întreb când pot să trec pe la firma voastră.

Mă cercetează, și mai mirat.

- Puteți să-mi spuneți în ce problemă?

- Una comercială - îl "lămuresc".

- Dacă doriți un abonament, nu este necesar să vă deplasați până aici; pot să...

- Nu vreau un abonament.

- Atunci despre ce...

- Fii amabil și nu mai insista; nu am mult timp la dispoziție. Luni e posibil?

Pare cam iritat de felul în care îi vorbesc, însă rămâne politicos:

- Desigur. Lucrăm cu publicul zilnic, între nouă dimineața și șapte după-amiaza.

Ridic o sprânceană.

- Zilnic...? Inclusiv duminica?

- Da, domnule, inclusiv duminica - îmi confirmă, fixându-mă cu un nu foarte abil disimulat „Ești cam greu de cap" în priviri, pe care prefer să îl ignor.

- Atunci trec mâine.

- Când doriți...

- Dă-mi, te rog, adresa sediului vostru.

- Bulevardul Grant, numărul două sute cincizeci și șapte.

- Grant, două sute cincizeci și șapte... În regulă, mulțumesc. Sayonara!

- Nu aveți pentru ce. Sayonara!

Bustul plutitor în aer dispare, iar eu mă grăbesc să cobor. Ce bine că pot rezolva „problema comercială" chiar mâine!

106

Urc în taxi, iar acesta pornește de îndată ce închid portiera.

- Pe cine-ai sunat? se interesează Keiko.

Fir-ar să fie, m-a luat prin surprindere și m-a „citit"...

- Să sun...? Pe nimeni, pe cine să sun?! fac pe prostul.

- Denn, te-am citit...

- Atunci de ce mai întrebi?! fac, de data aceasta, pe supăratul.

- Fiindcă m-ai blocat înainte de a afla despre ce-i vorba.

- Degeaba insiști - intervine micuța bleu. Mai mult ca sigur e ceva legat de misterioasa surpriză.

Mă fixează din colțul ochilor și adaugă, zâmbind ironic:

- N-ai nevoie să-l citești ca să afli asta; e suficient să te uiți la mutra pe care o face.

Tânăra își sprijină bărbia pe umărul meu și zâmbește cam în aceeași nuanță.

- Are dreptate sau nu se înșală?

- Da la ambele... - recunosc, învins.

Chipul lui Ikumi redevine serios.

- Denn, cât ai fost plecat, Keiko mi-a povestit incidentul cu derbedeul ăla grăsan... Ai fost un drăguț, ca de obicei, dar încearcă, totuși, să nu mai răspunzi când vreun tâmpit dintr-ăsta face glume proaste la adresa himelor: suntem obișnuite cu așa ceva, așa că nu ne afectează; în schimb, tu ai să sfârșești prin a avea necazuri...

- Ai dreptate, poate că ar trebui să-i ignor; problema este că mă deranjează măgăriile lor și nu pot să mă fac că nu aud când sunteți jignite...

- Și crezi că dacă ajungi la spital cu oasele rupte rezolvi ceva?

- Presupun că nu... - murmur în timp ce mașina părăsește strada, întrând pe o alee mărginită de tufe luxuriante și palmieri.

- Promiți să nu le mai răspunzi? mă întreabă fata manga, fixându-mă cu enormii ei ochi verzi.

- Promit că o să încerc - spun fără convingere, privind pe geam clădirea localului.

E chiar în formă de scoică.

- Cred că trebuie să ne mulțumim cu atât pentru moment... - oftează falsa fetișcană.

Taxiul oprește în fața intrării; un minut mai târziu, un șef de sală îmbrăcat în purpuriu metalizat și roz-violaceu ne conduce la o masă aflată nu departe de ringul de dans sub a cărui podea din plăci translucide se fugăresc vesel lumini multicolore. Câteva perechi se agită în ritmul muzicii, - un fel de corcitură între ceea ce acasă ar fi swing și techno, - dar cei mai mulți dintre clienți sunt așezați la mese. Una peste alta, atmosfera este destul de plăcută - nu mă pot plânge de alegerea fetelor.

Un chelner purtând pantaloni asemănători cu ai șefului de sală, - roz-violaceu și bufanți, - însă nevând dreptul și la veston purpuriu, ne dotează cu câte o listă de bucate și se retrage pentru a ne lăsa să deliberăm.

- Mi-e atât de foame că aș comanda jumătate din listă! exclamă Ikumi parcurgând meniul.

- Eu o să mă mulțumesc numai cu un sfert - replică hima verde. Nu-i vorba că nu mi-e foame, dar, spre deosebire de tine, nu mai sunt în creștere...

Fetița în creștere îi aruncă o căutătură dezaprobatoare pe deasupra listei de bucate și mârâie:

- Să-mi zici dacă era o glumă, ca să râd... (Se întoarce către mine.) Denn, te-ai hotărât ce comanzi?

Mă mai uit o dată de-a curmezișul meniului - cam o treime dintre denumiri nu îmi spun absolut nimic; presupun că sunt „invenții" culinare de aici.

- Încă nu... De ce?

- Vrea să-și facă o idee despre cât de mult ți-au displăcut mâncărurile preparate de ea - rânjește Keiko.

- Baka... - remârâie pseudo-puștoaica.

- Habar n-am ce să aleg - recunosc. Ce-ar fi să comandați voi și pentru mine?

- O las pe soră-mea să facă asta - zâmbește într-o parte Ikumi. Asta ca să te lămurești ce gusturi are ea în privința mâncarii...

- Îmi asum riscul - zic, făcându-i semn chelnerului.

Se apropie și așteaptă comanda, privindu-mă cu o mutră pe care amabilitatea s-a luat la trântă cu plictiseala.

- Domnișoarele vor face comanda - îi spun.

Plictiseala își ia tălpășița, iar amabilitatea se agață de geamandură pentru a nu fi luată de viitură.

- „Domnișoarele"...?! se miră, uitându-se pieziș la cele două hime.

- Da, domnișoarele - mă încrunt. Ai vreo problemă cu asta?

Domnișoara cu plete verzi îmi amintește promisiunea făcută puțin mai devreme atingându-mă, discret, cu piciorul. Cred că m-am făcut cu o vânătaie.

- Nu, domnule, niciun fel de problemă... - murmură individul și notează într-un carnețel comanda făcută pe două voci.

107

Ceea ce a comandat Keiko a fost chiar pe gustul meu; oare mi-a „citit" preferințele? Nu am fost atent, dar înclin să cred că da - mai ales după cum se uită, triumfătoare, la sora ei. Micuța azurie răspunde provocării:

- E ușor să te dai tigroaică când ai citit ce-i place!

Tigroaica dă din umeri.

- Dacă te-ar fi interesat, puteai și tu să-l citești; dar ai preferat să gătești în continuare tot ce știi tu.

- Ei, hai, Keiko, n-o mai necăji! intervin înainte de agravarea conflictului. Ikumi gătește bine, și chiar mi-a plăcut tot ce a preparat.

- Ca și cum ai avea curajul să recunoști dacă nu-ți place! rânjește fata verde.

- Și de ce n-ar recunoaște?! se stropșește pseudo-puștoaica. Că doar nu i-o fi frică de mine!?

- Mi se pare normal să-i fie: doar ai sărit să-l bați când ai crezut că m-a lovit...

Bătăușa se întoarce către mine:

- Ia spune, Denn: ți-e cumva frică de mine?

Îmi instalez la repezeală o figură terorizată.

- Păi, știi... De fapt... Sincer să fiu, mi-e frică să recunosc că da.

Hima verde chicotește, iar cea bleu, deloc impresionată de talentul meu actoricesc, bombăne:

- Baka!...

Atent mai degrabă la hărțuiala verbală, nici nu am observat că muzica de dans a încetat; vocea unui animator mă face să întorc capul.

- Bună seara doamnelor și domnișoarelor, bună seara domnilor, bună seara și celor care nu s-au hotărât încă asupra sexului pe care îl au astăzi!

Rânjind, se oprește, așteptând să fie recompensat pentru „glumă"; culmea este că obține râsetele dorite... Spre încântarea mea, fetele îmi aruncă la unison câte o privire și un zâmbet ușor ironic, gen unii-sunt-ușor-de-amuzat... Animatorul - un afro-american la vreo treizeci de ani, îmbrăcat cu un frac roz-portocaliu și pantaloni în dungi inegale de culori greu de definit - continuă:

- Sunt convins că nimeni dintre dumneavoastră nu vrea să știe prin ce aventură am trecut venind la lucru... (Noi râsete îl încurajează, punctate de câteva „Așa e!"-uri.) Dar asta e, dacă tot sunt plătit ca să vorbesc, va trebui să vă resemnați și să ascultați povestea! (Încă un set de hohote.) Așadar, mă grăbeam să ajung aici, la localul ăsta în formă de lamelibranhiat... (Face o scurtă pauză.) Văd că domnul din spatele sălii e cam nedumerit... Nu, nu dumneavoastră, domnule profesor! (Râsete izolate.) ...Așa că ar fi mai bine să-i explic că lamelibranhiat e sinonim cu scoică, da' pe limba biologilor... (Râsete. Se pare că mulți habar nu au că nu prea sunt sinonime.) Ei, asta-i bună! Cum adică, ce-nseamnă „sinonim"?! Stimate domn, veniți după program în cabina mea și vă împrumut un dicționar, că doar n-o să-mi petrec întreaga seară dându-vă explicații! (Alte râsete.) Nu, nu-i nevoie să-mi mulțumiți, că am mai multe; am avut un spectacol la o bibliotecă și m-au plătit în natură... (Din nou râsete - oamenii ăștia ori sunt ușor de amuzat, ori excesiv de amabili.) Revenind la oile noastre; sau ar trebui să zic „scoicile noastre"...? tocmai vă povesteam ce am pățit... Așadar, mergeam în mașina mea cu greu salvată din ghearele ălora care le confiscă atunci când nu le place cum ai parcat, când o bătrânică-mi face semn de lângă o decapotabilă granit, oprită pe marginea drumului... Mi se pare interesantă și opresc... Hei, ce vă uitați așa la mine?! Mă refeream la decapotabilă, nu la babă!

Acompaniat de hohotele majorității asistenței, măscăriciul debitează o înșiruire de prostii pe tema „Babei i-a plăcut de mine, mie de mașina babei"; cele două hime părând să rabde cu aceeași lipsă de entuziasm inepțiile tipului, mă interesez:

- Aveți idee, o mai ține mult așa?

- Din fericire, nu - mă liniștește Keiko. Are la dispoziție vreo zece minute înainte de a prezenta concursul de karaoke.

Nici aici nu am scăpat de karaoke?! Ikumi îmi zâmbește complice.

- Înțeleg că și acolo de unde vii există karaoke...

- Mda... - confirm plin de însuflețire.

- Ei, când simți că mai ai puțin și încep să-ți sângereze timpanele, o rugăm pe Keiko să cânte...

Mă uit la tânăra cu plete verzi, neștiind cum să interpretez vorbele surorii ei; îmi evită privirea.

- Ce vrei să spui? întreb.

- Așteaptă și-ai să vezi... Adică, auzi! mă dumirește falsa fetișcană.

- Măcar unu' dintre voi ar putea avea amabilitatea de a se interesa dacă vreau să cânt... - protestează Keiko.

Schimb o ocheadă cu hima azurie și ne interesăm în duet:

- Vrei să cânți, Keiko?

- Mă mai gândesc... - ne zâmbește cu șiretenie.

Între timp, animatorul roz-portocaliu-și-cu-dungi a catadicsit să termine cu neroziile și a lansat invitația la karaoke; un grăsun îmbrăcat într-un costum cu model „Felurite frunze uscate" urcă pe podium și începe să masacreze o melodie aducând cu ceea ce a cântat Elvis Presley în universul meu. Sau așa cred, oricum e greu de presupus cum suna originalul... Fetele manga par la fel de „încântate" de performanța vocală a individului - cântă atât de prost încât nici măcar nu e amuzant. O tipă prefăcându-se tinerică, având părul vopsit în mov și sânii lăsați cam pe trei sferturi la vedere, îi ia locul și, cu o voce aproape acceptabilă, se lamentează într-un cântec tărăgănat că nu și-a întâlnit sufletul pereche; încă o fată și un asiatic ne strepezesc auzul până când Ikumi cedează nervos:

- Keiko, ai milă de noi și arată-le ăstora ce înseamnă să cânți...

O privesc curios - după tonul micuței bleu, presupun că nu glumește; pomeții tinerei verzi se împurpurează abia sesizabil, apoi ne surâde, se ridică și se îndreaptă cu pletele unduind către podium. Măscăriciul o întâmpină cu un rânjet care se vrea sarcastic:

- Iar acum, se pare că vom asculta vocea unei hime manga... Coni ciua, drăguțo; parcă așa se spune pe limba ta. Cum te numești?

Drăguța îi zâmbește.

- Pe limba mea se spune bună seara... Și mă numesc Keiko.

- Și ce-ai vrea tu să ne cânți, Keiko? se interesează personajul, folosind un ton adecvat mai degrabă dialogului cu un copil retardat.

Keiko preferă să ignore insulta subînțeleasă.

- O melodie numită: „Vrei tu oare?"

Tipul clipește demonstrativ.

- „Vrei tu oare"?

- Exact.

- Trebuie să recunosc că n-o știu. A cui e?

- A mea. (Îi întinde o plăcuță sidefată.) Ești amabil să pui înregistrarea?

Ia plăcuța cu un gest reflex, după care se uită înspre sală cu o figură pe care și-a aplicat o mirare cât se poate de caricaturală.

- Oameni buni, se pare că avem ocazia nesperată de-a asculta o melodie originală! Mai mult de-atât, e compoziția unei hime! Ce părere aveți despre asta?!

- Să se care de pe scenă până n-o luăm la șuturi!! vociferează un lungan în dreapta mea.

- Așa e! zbiară altă voce.

- Cară-te de-acolo, himă-mpuțită! adaugă încă una.

Keiko se uită la noi, neștiind ce să facă; în superbii ei ochi par să sclipească lacrimi născânde. Ikumi strânge din dinți, iar eu, străduindu-mă să îmi păstrez calmul în ciuda sângelui care îmi pulsează cu putere în tâmple, mă ridic în picioare și îi arunc mitocanului care a urlat primul cea mai urâtă căutătură de care sunt capabil; spre surprinderea mea, - sincer, nu mă așteptam, - se lasă liniștea. Profit de ocazie și mârâi:

- Ce-ar fi s-o ascultați înainte de-a vă exprima părerile?!

Lunganul deschide gura să îmi răspundă, însă ridică din umeri și îmi ocolește ostentativ privirea. Mă întorc spre animator.

- Ce mai aștepți? Pune muzica, te rog.

Șovăie doar o clipă înainte de a-și recupera rânjetul.

- Așadar, o vom asculta pe Kikyo interpretând melodia „Vrei tu"...

- Keiko; iar melodia se numește „Vrei tu oare?"... - murmură fata verde în microfonul auriu, adresându-mi un surâs pe cât de discret, pe atât de cald; mă așez la loc, iar cea azurie îmi strânge mâna, zâmbindu-mi și ea.

După o clipă, se fac auzite acordurile unei melodii care acasă s-ar încadra fără probleme în categoria baladelor pop-rock; Keiko închide imenșii ei ochi și, luând microfonul din suport, începe să cânte:

„În oglindă m-am privit

Sperând - sperând

să văd altă femeie

Mai puțin singură

Mai puțin tristă..."

Încă de la primele cuvinte, un fior cald mi-a urcat de-a lungul spinării, evaporându-se undeva, mai sus de ceafă, pentru a reapărea în zona stomacului...

„Eram tot eu,

Tot eu, aceeași fată

Tot eu, aceeași inimă-nsingurată..."

Vocea lui Keiko e incredibilă: caldă, profundă... Cultivată, chiar - e pur și simplu cea mai bună pe care am auzit-o vreodată... Poate cu excepția câtorva soprane de top, dar comparația nu își are rostul.