Oglindiri în Enormii Lor Ochi 28

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

p.s. Scuze pentru întârzierea cu care am postat aceste capitole!

132

Micuța bleu revine în camera de zi, încruntată dar și rânjitoare; schimbăm câteva priviri, după care ne bufnește râsul; când, într-un târziu, reușim să ne oprim, cele două hime se aruncă asupra mea și mă îmbrățișează.

- N-aveți idee cât mi-am dorit să-l pot înjura în față pe dobitocu' de Raoul! zice Keiko.

- Iar eu nici nu mi-am putut imagina cât de bine mă voi simți pocnindu-l pe măgarul ăla mic! spune Ikumi. Îți mulțumim, Denn!

- Mă bucur că v-ați distrat atât de bine - le zâmbesc, apoi îmi compun o mină serioasă și întreb:

- Vreți să mai încercăm o dată?

Nu e o glumă de înscris în analele umorului, însă, câtă vreme le-am făcut să râdă iar, nu am niciun regret că am lăsat-o în libertate...

Soneria recidivează, iar pseudo-puștoaica afișează un nou rânjet, zicând:

- Din două, una: ori a sosit mâncarea comandată, ori Mickey senior!

- Mă duc să văd - arunc din mers.

Deschid ușa și nu lipsește mult să tresar: în fața mea e un asiatic deghizat în găină roz. Sau ceva asemănător. În schimbul unei amprente, primesc trei cutii din carton, ilustrate cu niscai ideograme chinezești și un pui rozaliu și zâmbitor - se pare că nu am interpretat greșit costumul.

- A cui a fost ideea cu meniul chinezesc? mă interesez, intrând în living cu cele trei porții în brațe.

- A mea - mărturisește Ikumi. De ce, nu-ți place mâncarea chinezească?

- Ba da, câtă vreme nu lătra ori sâsâia înainte de a fi gătită.

- Baka! îmi este apreciată pe două voci noua „glumă".

- Sinceră să fiu, mi-e atât de foame încât nu mi-ar păsa nici dac-ar fi carne de crocodil - afirmă falsa fetișcană, desfăcând una dintre cutii.

Fără alte comentarii, îi urmăm exemplul; în scurt timp, mâncarea își împlinește destinul.

- Nu ne-ai spus dacă l-ai mai simțit pe Păpușar... - zice Keiko, punând cutia goală pe măsuță.

- Nu, nu l-am simțit. Dar cred că m-a urmărit aproape tot timpul; noroc cu taximetristul care m-a luat de la Material Dreams, a observat că ne urmărește și a reușit să-l piardă înainte să încerce ceva...

- Fir-ar să fie de javră, chiar n-are de gând să renunțe!? exclamă Ikumi. Ar trebui să facem ceva în privința lui!

- Da, dar ce anume? mormăi. Nu mă pot duce la poliție să le povestesc ce a încercat să facă, pentru că n-am nicio dovadă; s-ar putea chiar să mă considere vreun nebun dintr-ăla care se crede urmărit de forțe oculte...

- Da, asta așa e - murmură tânăra cu plete verzi. Mai ales fiindcă mă tem că ei nu-l consideră altceva decât unul dintre miturile acelea urbane...

- Mai mult ca sigur - întărește cea azurie. Iar dacă individul e într-adevăr o himă comandată de CNSA, ăia au avut tot interesul ca varianta „mit" să fie cea mai credibilă.

- Asta înseamnă că n-am încotro: nu pot decât să fiu în gardă, iar când „mitul" încearcă să mă atace din nou, să fac tot posibilul să pun mâna pe el. Dacă reușesc, cred că voi găsi și o metodă pentru a-l determina să-mi spună cine l-a angajat să mă omoare.

Keiko clatină din cap.

- Nu cred că e cea mai bună idee... E prea riscant, nu poți să știi cum o să procedeze ca să te atace de data asta. Iar după trei încercări nereușite, bănuiesc că s-o fi gândit la ceva care să te surprindă și să nu-ți dea timp să reacționezi...

Sora ei aprobă cu înclinare a capului.

- Așa e, Denn; mai bine ne gândim la altă metodă.

- N-am nimic împotrivă; recomandați-mi voi una.

- Păi... - propune Ikumi.

- Eu știu...? sugerează Keiko.

- Mda, s-ar părea că tot varianta mea e cea mai bună... - zic, fără ironie.

- Și dacă am încerca să ne evaporăm din oraș? spune fata bleu, care se pare că nu era în pană de idei, ci numai ezita. Acum nu mai suntem obligate să stăm în locul acesta...

- M-am gândit și la așa ceva - răspund. Un motiv în plus pentru a cumpăra o mașină.

- Ar putea fi o soluție, dar parcă n-aș vrea să facem așa ceva - murmură cea verde.

- De ce? o întreb.

- Păi... Mai întâi fiindcă am trăit toată viața în Angel și chiar îmi place aici, iar apoi pentru că ar însemna să dăm dovadă de lașitate...

- „Mai întâi" - o maimuțărește sora ei - n-ai de unde să știi dacă n-o să-ți placă în altă parte și mai mult decât aici până nu mergi să vezi cum e, „iar apoi", nu văd de ce ar fi numită lașitate evitarea unei situații periculoase! Ce zici, Denn?

- Nu prea știu ce să zic... Fiecare dintre voi are dreptate în felul ei...

- Asta ce-i, diplomație sau... lașitate? rânjește Ikumi.

- Sinceritate.

- Știți ce? intervine Keiko. Poate că s-ar putea, într-adevăr, să-mi placă și mai mult în altă parte, dar înainte de a vedea dacă se întâmplă asta, cel mai bine ar fi să-l ajutăm pe Denn să-l prindă pe Păpușar; nu de alta, dar nu-l împiedică nimic să ne ia urma dacă plecăm...

- Bun... - oftează falsa fetișcană. S-ar părea că propunerea mea a fost respinsă; atunci, Cele Două Formidabile, împreună cu Teribilul Străin, îl vor prinde pe Păpușarul Cel Rău și-l vor face să scuipe tot ce știe!

- Hei, am spus că voi încerca să-l prind, nu vom! protestez. Doar am mai discutat despre asta și v-am zis că nu vreau să vă pun în pericol!

- Nici să nu te gândești! se încruntă Ikumi. Acum suntem propriile noastre stăpâne, așa că nu mai suntem nevoite să acceptăm tot ce ne cere un natural! completează, cu un zâmbet înrudit cu rânjetul de mai înainte.

Căutând susținere, mă uit înspre cealaltă himă; îmi zâmbește amabil și mi-o oferă:

- Și cam ce fel de mașină vrei să-ți cumperi, Denn?

133

„Bună ziua... Aveți vești pentru noi?"

„Parcă ți-am spus că te caut eu când le am!"

„Da, domnule, dar, știți, mă presează șeful și..."

„Dacă șeful tău se grăbește atât de tare, de ce nu se ocupă singur de lichidarea tipului? Spune-i că am pe urmele amicului nostru un om care știe foarte bine ce are de făcut și aștept dintr-un moment în altul să-mi comunice că a rezolvat problema."

„Am înțeles... Gracias."

„Sayonara. A, încă ceva!"

„Da, domnule?"

„NU mă mai deranja! Când am confirmarea, te sun eu! Clar?"

134

Cele două încăpățânate nu au renunțat lesne la intenția de a participa la capturarea blestematului de Păpușar - a fost necesar să îmi mobilizez întreaga putere de convingere pentru a le smulge promisiunea că vor sta deoparte...

Acum, întrucâtva liniștit în privința lor, încerc să descopăr cu ajutorul lui „Arthur" ce automobil aș putea cumpăra; nu prea știu ce să aleg, fiindcă există mai multe mărci decât acasă și, pe deasupra, nu îmi este deloc clar care dintre modelele ce mi s-au părut interesante ies în evidență aici - nu vreau o mașină comună, dar nici una care să atragă prea multe priviri. În cele din urmă, oprindu-mă la trei modele, - un Pontiac, un Auburn și un Jaguar, - le chem pe fete să își dea cu părerea.

- Jaguar-ul e de moș care vrea să se dea tigru, Auburn nu-și cumpără decât snobii care-și imaginează că au gust, iar Pontiac-ul e pentru puștii care n-au destui bani pentru o mașină sport adevărată - îmi apreciază Ikumi selecția.

Nici Keiko nu se lasă mai prejos:

- Despre Auburn am aceeași părere ca soră-mea, Jaguar-ul arată de parcă-i mașină de epocă, iar Pontiac-urile nu mi-au plăcut niciodată...

Încurajator! Mă strâmb la cele trei holograme care plutesc deasupra combo-ului, pe urmă șterg Pontiac-ul și Auburn-ul.

- Atunci, îmi iau, ca și acasă, un Jaguar; nu știu în ce măsură doresc să „mă dau tigru", dar sunt aproape moș.

- Ești, pe naiba! ridică din umeri hima azurie.

- Lemnoasă, nu e... - spune cea verde, privind gânditoare imaginea rămasă. Când ți-o cumperi?

- Păi, cât de repede; mă interesez chiar mâine dacă o au pe stoc sau trebuie comandată...

Pseudo-puștoaica îmi simte nerăbdarea și zice încet:

- Denn, nu știu cum se face comerț acolo de unde vii tu, dar aici zilele de week-end sunt considerate cele mai bune pentru vânzări.

Ridic o sprânceană.

- Vrei să spui că reprezentanțele sunt deschise azi?

Mai dă o dată din umeri.

- Baka! Ce altceva?!

Încrunt cealaltă sprânceană și, privind imaginea tridimensională a mașinii, murmur:

- Atunci verific chiar acum care-i treaba cu modelul ăsta...

Ikumi, dându-și ochii peste cap, oftează:

- Bărbații și jucăriile lor de tinichea...

- Ce-ai zis? întreb.

- Ai auzit foarte bine. (Îi aruncă surorii ei o privire cu un subînțeles care îmi scapă.) Ia zi, Keiko, cât Denn e ocupat să-și cumpere jucăria, ce-ar fi să vorbim ce o să facem noi? Ne oferim serviciile pe rețea sau facem trotuaru'?

Fata verde se uită la mine și răspunde:

- Eu știu...? Denn, tu cum crezi că e mai bine?

- Păi, nu prea știu ce să spun... - zic distrat, căutând să descopăr cum se trimit mesajele. Cum credeți voi că e mai bine.

- Mă gândesc că-i preferabil să facem trotuaru'; asta, și ca să nu ni se urce prea tare la cap independența - spune cea azurie.

- Da, și eu cred că-i mai bine așa - zice Keiko.

Brusc, realizez ce au spus.

- Hei, stați puțin! exclam, abandonându-l pe „Arthur".

- Ce-ai pățit de zbieri așa? se interesează cu delicatețe Ikumi.

- Ați zis că o să faceți trotuarul?!

Keiko clipește, păstrând o mină neutră, iar Ikumi îmi răspunde cu un ton exagerat de binevoitor:

- Da; de ce, nu există expresia asta în universul tău? Înseamnă să agățăm pe stradă bărbați cu care ne futem contra cost.

Mă uit la ea cu cea mai „Slăbește-mă!" expresie pe care o găsesc la îndemână; se preface că nu o interpretează corect și adaugă:

- Să nu-mi spui că-n lumea ta prostituatele nu practică metoda asta de racolare a clienților...?!

Îl împing la o parte pe „Arthur".

- Așezați-vă, vreau să discutăm un pic despre asta.

- Ce anume nu ai înțeles din explicația mea? se interesează ironic micuța bleu, schimbând o privire jucăușă cu Keiko.

Care, dând din umeri, se așază în fața mea, alături de sora ei și, în timp ce falsa fetișcană adoptă de această dată o poziție cuminte, ea își pune un picior peste cotieră, oferind o priveliște cât de poate de explicită, având în vedere că nu poartă chiloței.

„Au făcut schimb de roluri, sau ce naiba se întâmplă?!", mă întreb, oscilând între nemulțumire și nedumerire.

- Te deranjează că stau așa? mă întreabă.

- Păi... ăăă... nu... - răspund răspicat.

- Dar te întrebi de ce mă comport ca Ikumi, nu-i așa?

- Păi... da... - replic la fel de ferm.

Oftează și își apropie coapsele înainte de a începe să vobească:

- Denn, trebuie să accepți odată pentru totdeauna faptul că nu suntem decât niște curve... Ai făcut un gest incredibil eliberându-ne, și nu știu cum ne vom putea revanșa vreodată pentru el, dar, fie că ne place, fie că nu, ne putem câștiga existența numai din prostituție. Așa că obișnuiește-te cu ideea și nu te mai agita ca un caraghios, bine?

Mă oglindesc în oceanele verzi ale imenșilor ei ochi și zic:

- Vă înșelați.

Keiko arcuiește sprâncenele și mă fixează nelămurită, iar Ikumi întreabă:

- Ce vrei să spui?

- Că nu aveți nevoie să vă prostituați.

Clipesc amândouă, cu o sincronizare de-a dreptul comică; schițez un zâmbet și adaug:

- Decât dacă vă face plăcere, desigur.

- Hai, încetează odată cu visele tale naive! se stropșește la mine micuța azurie. Denn, suntem hime proiectate pentru sex și nimeni, nimeni n-o să ne angajeze pentru altceva, oricât de talentate am fi!

- Și totuși, vă repet că puteți să nu o faceți - insist.

Keiko își duce o mână la frunte, parcă neștiind cum să reacționeze, în timp ce Ikumi înclină într-o parte capul și întreabă cu o voce suspect de calmă:

- Și de ce, mă rog, nu avem nevoie să ne prostituăm? Fiindcă Denn-Cel-Grozav o să plătească el tot? Dacă asta ai de gând, ce nevoie mai aveai să faci donația aia? Nu era mai simplu să rămânem proprietatea ta?

- Nu, Ikumi, n-o să plătesc eu tot. Vom plăti împreună.

Nedumerirea începe să se joace cu sprâncenele fetelor, dar le manipulează în mod diferit: le înalță din nou pe ale lui Keiko, iar pe ale lui Ikumi le încruntă.

- Am împărțit suma rămasă după ce v-am cumpărat. Presupun că având câte o sută de mii de dolari în cont nu mai aveți nevoie să faceți trotuarul...

Câteva lungi secunde, tăcerea se plimbă între noi, însă pleacă să își caute de lucru în altă parte când e îmbrâncită de hima verde:

- Dar, Denn, de ce... Adică... Nu trebuia...

- Ba da, chiar trebuia - o întrerup. V-am zis puțin mai devreme și o repet: voi sunteți tot ce contează acum în viața mea. Și, în definitiv, dacă nu erați voi, nu aș fi obținut acești bani; de fapt, fără voi nici măcar nu aș mai fi fost în viață...

Falsa fetișcană vine lângă mine, mă încalecă îngenunchiind pe canapea, îmi ia obrajii în palmele micuțe, mă învelește în azuriul enormilor ei ochi și murmură:

- Ești nebun. Iremediabil, indiscutabil și indubitabil nebun.

- Mda; după voi. Vă iubesc, hime afurisite ce sunteți!

Un surâs își desface corola pe buzele ei.

- Baka! Pe Keiko o iubești, pe mine doar mă placi...

Îi înapoiez surâsul.

- Vă iubesc pe amândouă, dar în mod diferit.

Zâmbetul îi capătă o abia sesizabilă nuanță ironică.

- Da?... Și cum anume mă iubești pe mine?

Oare deține taina întrebărilor imposibile?

- Păi...

Keiko, aruncându-ne o privire cu o expresie... fericită...? pe chip, se furișează în dormitor; ușa culisantă se închide și rămânem singuri. Ikumi îmi întrerupe căutarea unui răspuns valabil sărutându-mă apăsat pe gură; spre disperarea mea, încep să mă excit. Fata bleu simte ce se întâmplă și, cu o îndemânare dovedindu-i experiența în domeniu, îmi descheie pantalonii; după care, retrăgându-se cât să mă fixeze drept în ochi, șoptește:

- E timpul s-o dovedești.

- Ce să dovedesc? întreb prostește, incapabil să îmi desprind privirea dintr-a ei.

- Că mă iubești.

Și, dintr-o mișcare fluidă, se ridică puțin, își împinge bazinul în față, apoi începe să se lase încet deasupra mea.

- Ikumi, nu!

- Ba da, Denn.

- Ikumi...

Se oprește, se uită mai adânc în ochii mei și, cu un suspin, își sprijină fruntea de umărul meu.

- Fir-ar să fie, Denn, de ce am senzația că te violez?! șoptește.

O strâng în brațe, spunând încet:

- Probabil fiindcă asta încercai să faci.

- Baka... - murmură abia auzit.

Și rămânem așa, îmbrățișați - o scenă demnă de Galeria Romantismului. În fine, dacă facem abstracție de poziție...

135

„Ei, care-i situația? După mutra ta, s-ar zice că nu s-a rezolvat încă..."

„Nu, încă nu... Cică are un asasin pe urmele tipului și n-ar trebui să mai dureze mult..."

„Ar fi și cazul să se-ntâmple odată! Altceva?"

„Păi, mi-a cerut din nou, pe un ton categoric, să nu-l mai sun, că mă anunță el când se rezolvă..."

„A, da!? Cine naiba se crede ăsta?! Dacă era măcar pe jumătate atât de bun pe cât se consideră, l-ar fi omorât demult pe nenorocitu' ăla! Peste o oră... hai, două, îl cauți din nou."

„Păi..."

„Păi, ce?! Tot timpu' te bâlbâi cu câte-un „păi"! Spune ce-ai de spus, idiotule!"

„Nu vă supărați, șefu', dar... știți... Păpușaru-i un tip înfricoșător și..."

„Daa? Foarte bine, am înțeles! După ce că ești un incapabil, nici măcar nu ești în stare să te ocupi de rezolvarea problemei pe care chiar tu ai creat-o! Să-mi dai numărul Păpușarului, îl sun eu dacă te scapi pe tine numai când se răstește la tine!"

„Da, șefu'..."

„Iar după ce-i omorât individul și e distrusă orice urmă a prezenței lui aici, o să mă gândesc foarte serios dacă te mai păstrez ca asistent!"

„..."

136

S-au scurs câteva lungi minute, și erecția nu dă semne că ar intenționa să mă lase în pace; penibilul se pregătește să ne facă o vizită, însă „Arthur" ne salvează, afișând răspunsul concesionarului Jaguar - reușisem să trimit mesajul cu o clipă înainte de a realiza despre ce vorbesc fetele.

- Ei, asta e... - zâmbește dulce-acrișor falsa fetișcană, ridicându-se de pe mine.

Un cap încadrat de plete verzi își face apariția din spatele ușii glisante.

- Pot intra?

- De ce pui întrebări inutile? replică Ikumi.

- E doar o impresie sau iar n-ați făcut-o? se interesează Keiko, apropiindu-se.

- De ce pui întrebări indiscrete? se încruntă la ea fata azurie.

Cea verde ridică din umeri, - cred că a înțeles care este situația, - își aruncă ochii peste textul care plutește deasupra combo-ului și schimbă subiectul:

- Ce faci, te duci să-ți iei mașina?

- Îhâm! Chiar acum... Ca să nu mai fiu nevoit să evit privirea soră-tii - adaug în șoaptă.

- Auzul meu e mai fin decât îți închipui - mă informează soră-sa. Drept pedeapsă pentru ce-ai spus, am să vin cu tine.

- Nu, Ikumi! Păpușarul trebuie să fie la pândă, așa că ia-ți gândul! Merg singur.

- Dar... - încearcă să protesteze.

- Subiectul nu-i negociabil! mă arăt neînduplecat și chem un taxi.

Zece minute mai târziu, o mașină roz-pușculiță-în-formă-de-porcușor trage în fața imobilului; cobor în grabă și mă arunc înăuntru; pun degetul pe placa de citire, dau adresa magazinului Jaguar și mă uit în spate: Dodge-ul verde, care staționa puțin mai departe, demarează odată cu taxiul. La naiba! Ziceam eu că am de gând să pun mâna pe el și să îl storc de informații, însă... Mda, aș prefera să amân acțiunea asta pentru momentul când voi avea starea de spirit necesară. Ating din nou placa.

- Ne urmărește o mașină verde... Un Dodge.

- Strada-i a tuturor - îmi răspunde o voce plictisită, dar nu îndeajuns pentru a nu fi și agasată.

- N-ai înțeles. Mă urmărește de azi-dimineață.

- Aa... Și?

- Poți să scapi de ea?

- Domnule, dacă vă urmărește sau nu, asta e treaba dumneavoastră; eu, unu', n-am niciun chef să mă amendeze șobolanii pentru ghidușii-n trafic!

Am înțeles. Face parte din altă specie decât cel dinainte. Mai arunc o privire mașinii verzi și, resemnat, mă pregătesc pentru confruntare.

Adică încerc.

137

Răsucind în toate sensurile felurite scenarii ale iminentei înfruntări, urmăresc neatent defilarea împrejurimilor; la un moment dat, am impresia că recunosc cartierul - să fie neschimbat față de acasă? Apariția unei oribile clădiri portocalii mă lămurește: pur și simplu, am mai fost aici de două ori, mergând la...

...Jonesy?! Idiot ce sunt! Atingând placa de citire, îi cer șoferului să oprească în fața clădirii stil „Addams"; tipul emite o mormăială nemulțumită și oprește la vreo cincizeci de metri după poarta metalică, apoi dă înapoi până în fața ei; surprins de manevră, Păpușarul încetinește Dodge-ul, după care ajunge la concluzia că pentru moment e mai bine să păstreze distanța și ne depășește într-un vuiet de turbină. Cu care ocazie îi rețin numărul de înmatriculare... Totul e să nu fie fals.

- Așteaptă-mă! îi arunc taximetristului și mă apropii de poarta din fier forjat, unde strivesc cu râvnă butonul soneriei până când difuzorul începe să cârâie:

- Daa!! Cine-i!?

- Denn Morton - îl lămuresc, cu ochii la mașina verde care a tras pe dreapta la vreo trei case distanță.

- Denn...? Aha. Și de ce suni ca nebunu'?!

- Ca să deschizi mai repede! mă răstesc.

Interfonul mai transmite doar o onomatopee ininteligibilă înainte ca releul să țăcănească; împing poarta și mă grăbesc spre intrarea casei; Jonesy își face apariția, gol pușcă.

- Care-i graba?! mă ia la rost.

- Îți explic - spun, năvălind peste el. Dar înainte închide ușa, încui-o și pune ceva pe tine, că nu-i niciuna dintre fete cu mine.