Un episod banal

Din motive tehnice, am fost nevoit să schimb liniuțele de dialog cu semnul egal.

Îmi cer scuze dacă acest aspect impietează, în vreun fel, lecturarea textului.

Evenimentele descrise s-au petrecut în realitate, așa că am avut grijă să aduc modificările necesare.

Un episod banal

Sunt acasă.

Ziua de toamnă este destul de nesuferită. Cam prea multă umiditate și nehotărâre...

Nici nu plouă, ca să înțeleg și eu că plouă, dar nici nu este uscat.

Toate cele sunt umede, inclusiv asfaltul de pe străzi.

Dacă mergi pe jos mai multe minute, simți cum ți se udă fața, hainele devin umede -- scârbos, ce mai!...

Tocmai ce m-am întors din câmpia muncii și mi-am turnat niște whiskey într-un pahar, când... sună telefonul.

Este Mircea, un amic, cu care, din când în când, mă mai văd la o bere...

Este jos, foarte aproape de apartamentul meu și vrea să știe dacă mă poate vizita.

Cum n-am altceva mai bun de făcut, cel puțin în următoarea oră, îl invit să urce.

Nu știu ce-i cu el, dar se vede clar că este emoționat și, în același timp, ros de ceva...

După cum îl cunosc, e mai bine să-l las pe el, în ritmul lui, decât să-i scot vorbele cu forcepsul.

Oricum, mi-e deja clar că n-a venit, pur și simplu, de dragul companiei mele, sau, pentru că știe că întotdeauna îl servesc cu ceva de băut...

Se hotărăște:

= Știi, am cunoscut două fete, studente, care, dacă le dai whiskey și țigări străine, sunt dispuse să facă tot ce-ți trece prin cap!...

Aha! Deci asta era!...

Lui Mircea îi plac mult femeile, ca oricărui bărbat normal la cap, de altfel, însă, din păcate, are un anume complex de inferioritate.

Nu zic, nici fizicul nu-l avantajează din cale-afară, nefiind cine știe ce înalt, sau solid, sau vreun frumos, însă nici nu arată atât de rău încât să merite să-și facă griji...

Parcă era și o vorbă, că bărbatul este suficient să fie un pic mai frumos decât dracul!

Auzindu-l pe Mircea ce spune, nu mă pot abține:

= Fetele astea, spală rufele, calcă, șterg praful prin casă?...

= Hai măi! Vorbeam serios!...

Luați-o cum vreți, dar mie, cel puțin, chiar dacă fetele nu prestează contra cost, tot a prostituate îmi sună... Doar și produsele costă bani!...

Îl las pe Mircea să peroreze, că ce mișto sunt tipele, una brună și alta blondă, țâțe, cur, craci mișto, chestii...

În timp ce Mircea îmi descrie fetele, eu mă tot gândesc la tot soiul de boli venerice pe care ar putea să le aibă...

Nu e obligatoriu, dacă sunt curve, să fie și bolnave, însă, mie personal, ideea de a plăti pentru favoruri sexuale, cum se zice, pur și simplu îmi repugnă.

Chiar m-am contrazis, mai demult, cu Mircea, care, dacă are bani, este dispus să plătească...

Mi-a reproșat că și eu, tuturor femeilor pe care le aduc la mine, le ofer băuturi fine, eventual țigări, iar dacă ieșim în oraș, mă ofer să le plătesc consumația, ceea ce, din punctul lui de vedere, tot plată pentru favoruri sexuale se cheamă...

Din punctul meu de vedere, ideea de a-l servi pe musafir, indiferent de sex, cu ceva, nu înseamnă decât că îi acord atenție și prețuire, iar regula că în oraș, la cârciumă, plătește bărbatul, nu am inventat-o, în nici un caz, eu...

În fine, lucrurile au rămas în coadă de pește, el crezând în ideile lui, iar eu, rămânând cu ale mele...

Revenim la prezent.

Mă uit pe masă. Sticla cu whiskey e plină pe trei sferturi -- un pachet de țigări n-o fi cine știe ce pagubă-n ciuperci!...

Sincer, chiar dacă nu am nimic aranjat pentru seara asta, tot nu simt vreun imbold să dau curs sugestiei lui Mircea, de a merge împreună cu el, să ne distrăm cu fetele...

= Mircea, uite, iei sticla asta cu tine, îți mai dau și un pachet de țigări și... îți faci cheful!...

Mircea, se vede pe el, e ofuscat.

Mi-e clar și mie că am făcut o gafă de proporții, dar, deja, am făcut-o!...

Are o voce tristă, dezamăgită:

= Adică eu vin cu o propunere să ne distrăm, iar tu, ce faci? Îmi dai pomană?!?...

Schimb macazul, sau, cel puțin, încerc:

= ... Coane, dacă fetele sunt așa de darnice, condiționat, e adevărat, tu-ți dai seama cu ce neamuri proaste au de-a face?...

= Hai, băi, că nu se pune problema!... Doar sunt studente!...

Deja mă iau de cap! Ce căcat are statutul de student cu prostituția?!? Doar știu bine că la service-ul unde-mi întrețin eu mașina sunt două fete, sper că nu tot astea, care vin, lunar și prestează pentru băieți, începând cu șeful și terminând cu ultimul novice!...

Deh, fetele sunt studente la... limbi!!!

Continui:

= Mircea, mai bine te duci la baragladina aia măritată, cu riscul de a mai sări o dată de la etajul doi, în trandafiri! Hai, că de-acum ai antrenament!...

Acum vreo doi ani, Mircea al meu, băiat de băiat, descurcăreț foc, face ce face și se lipește de o boarfă măritată, într-o alimentara, parcă...

Se duce la ea acasă și, firesc, dau la buci.

Necazul este că, atunci când le este și lor lumea mai dragă, apare, la ușă, soțul.

Noroc că boarfa a avut grijă să blocheze ușa de la intrarea în apartament, dar omul începe, nervos, să bată cu pumnii în ușă.

Mi-l și închipui cât de bine s-a putut simți constatând că nu poate intra în propria-i casă!

Mircea-și trage hanțele pe el, apoi, cu avânt, sare de la etajul doi al blocului, căcat pe el de frica soțului...

Bafta lui că în fața blocului este un spațiu verde, săpat frecvent de cine știe ce gospodar din bloc, care are grijă de niște trandafiri.

Totuși, etajul doi tot etajul doi rămâne, iar Mircea, oricum, nu a făcut armata la parașutiști, așa că se alege cu o entorsă și o fisură de os de toată frumusețea, care-l va ține în gips câteva luni bune...

Nici nu mai țin minte câte puli în gât i-am vârât, întrebându-l, normal și firesc, de ce n-a dus-o pe boarfă la el acasă!...

Auzi explicație!... Cică i-a fost târșă să nu-i prindă mă-sa!...

Din păcate, în urma divorțului, sau cine știe, maică-sa, e adevărat, are ceva pitici la mansardă, însă, comparând cele două rele, eu, cel puțin, tot pe varianta mamei aș fi mers...

= Adică, ce-i mai bine? Să te prindă mă-ta și, habar n-am de ce, să-ți facă scandal, sau să te omoare soțul ăleia?!?...

Oricum, mama lui Mircea m-a scos de la inimă, cu siguranță, întrucât, cu prima ocazie când am întâlnit-o, la ei acasă, când Mircea încă mai avea piciorul în gips, i-am făcut o salată de zile mari...

Făcuse ochii ca o bufniță și nu mai avea aer, însă eu tot i-am explicat, mai mult sau mai puțin politicos, că e o proastă și o retardată și că nu este în stare să-și înțeleagă propriul copil, care, oricum, nu mai este copil.

Finalul a fost apoteotic, întrucât i-am explicat ce norocoasă este că este mama lui Mircea, cu care sunt prieten și că... eu, oricum, nu dau în femei!...

Imediat după, i-am explicat că nu este cazul să încerce să mă dea afară din casă, întrucât mi-e atât de silă de ea, încât o să plec singur...

Adevărul este că am ieșit din bucătărie și apoi din apartament atât de repede, încât nici măcar nu mi-am mai luat rămas bun de la Mircea.

După criza asta de nervi, am fost aproape sigur că Mircea nu o să mă mai caute niciodată...

Culmea, nu s-a întâmplat așa cum am crezut eu...

Mircea m-a căutat, m-a vizitat și chiar mi-a povestit că după discuția pe care am purtat-o eu în bucătărie, cu mă-sa, aia a încetat, subit, să-l mai fută la cap!

Deh, femeie divorțată, cu probleme, necazuri, probabil că punctul de vedere al unui bărbat, spus pe șleau, chiar dacă mult mai tânăr decât ea, a... scuturat-o...

În fine, revenind la prezent, știind că Mircea nu e vreun Don Juan și că are, săracul, destule belele acasă cu isterica de mă-sa, iau o sticlă de whiskey, patru pachete de Marlboro și mă prezint, la colțul străzii, acolo unde mi-am dat întâlnire cu el.

Îmi aprind o țigară, destul de greu, întrucât, în continuare, atmosfera este neplăcut de umedă.

Este punctual, ceea ce, de regulă, nu-i stă în caracter, de unde deduc că este, realmente, în limbă după coardele alea...

Mergem un pic, de fapt, câteva sute de metri, apoi ne abatem pe o străduță îngustă destul de întunecată, cu niște case sigur construite înainte de război, cu fațadele vraiște, vizibil chiar și pe întunericul ăsta, cu bucăți de tencuială lipsă, oribil, ce mai!...

În fine, ajungem la un gard realizat din zidărie și grătare de metal, a cărui fundație e compromisă demult, așa că și gardul, săracul, de mult a uitat ce înseamnă să stai drept, vertical...

Construcția asta dărăpănată este prevăzută cu o poartă metalică și aia aplecată, pe care, destul de greu, Mircea reușește să o deschidă producând un scârțâit jalnic.

Casa nu se deosebește cu nimic de cele pe care le-am văzut, deja, până să ajungem aici -- precis că sunt case IAL în care nimeni nu investește vreun ban.

Cei ce le locuiesc nu bagă bani întrucât nu sunt casele lor, iar IAL-ul nu bagă bani, pentru că au alte priorități. Zone mai bune, cu chiriași mai simandicoși, sau... dracu' știe!

Oricum, dacă ești mai slab de pitpalac, locul îți dă fiori, mai ales pe întunericul și umezeala asta...

La intrarea în casă sunt trei trepte, crăpate, cu bucăți de piatră lipsă, așa că trebuie să fii atent pe unde calci, ca să nu fii în situația de a fi luat în primire de doctorii de oase.

Toată chestia asta este iluminată de un bec vânjos, de douăzeci și cinci de watt.

În fine, Mircea fiind în față, bate la ușă, ușă din stejar masiv, prevăzută cu câteva ochiuri de sticlă protejate cu niște drugi din fier forjat.

Mi-e clar că, la vremea ei, ușa a putut fi considerată chiar o frumusețe, dar... i-a trecut...

Ne întâmpină o babă, cu vreo trei dinți în gură și ăia negri, care ne măsoară cu ochi vulturești, apoi, după ce Mircea îi explică cine suntem și la cine vrem să mergem, ne admite accesul...

Începem să urcăm pe o scară în colimason, cu trepte de lemn care protestează la fiecare pas, făcând ca lucrurile să arate și mai sinistru, mai ales că singura sursă de lumină este tot un bec de 25 Watt atârnând din tavanul de la etaj.

Uitându-mă la bec, apoi în jos, mă gândesc că schimbarea acestuia, în caz că se arde, este o adevărată aventură...

Ajungem în fața unei uși care, o dată demult, a cunoscut o vopsea, maro, care, în timp, s-a scorojit de mai mare dragul...

Spre deosebire de intrarea în casă, ușa aceasta este prevăzută și cu sonerie -- se vede cu ochiul liber că a fost montată cu mult după ce casa scării a cunoscut o zugrăveală...

Fără să mă pricep, că nu frecventez asemenea stabilimente, am sentimentul că mă aflu într-un bordel...

Știu că suntem pe vremea lui Ceaușescu, știu că prostituția e ilegală, însă mai știu și că, până la urmă, milițienii sunt și ei oameni, bărbați...

Sunăm și, destul de repede, ni se deschide.

Fetele, drăguțe, e adevărat, sunt pline de foc și dor față de Mircea, în schimb, pe mine mă simt...

Una dintre ele, destul de aiurită, chiar îl întreabă pe Mircea dacă nu cumva prietenul lui este milițian sau securist...

Mircea face un spirit de glumă:

=Ba și mai rău! E... procuror!

Alea, se cacă pe ele, cel puțin așa arată.

Noroc că nu miroase!...

Mircea izbucnește în râs, repezindu-se la sacoșa mea:

= Da fetelor! Procură! Uitați aici! Chivas, Marlboro!...

Râde el, dar râde singur -- alea au nevoie de timp pentru ca să-și revină.

Încăperea, e clar, a cunoscut și zile mai bune, chiar muuuult mai bune decât astea, tavanul este înalt, însă de acum seamănă cu o gărgăriță de câte pete de la infiltrațiile de apă din acoperiș prezintă.

Pe pereți, diverse postere, într-o stare mai bună sau mai rea, funcție, probabil, de vechime...

Ca elemente de mobilier, sunt câteva dulăpioare și un bufet, iar pe mijloc tronează o măsuță rotundă și patru scaune gen jilț, care, din fericire, au fost realizate de un tâmplar bun și din materiale de calitate, întrucât nu se bălăbăne.

Doar tapițeria de pe ele, se vede clar, nu mai este ce era o dată, când erau și ele noi, sau bine întreținute.

Oricum, fiind în jeanși, nu-mi fac probleme în ce privește cât de curat este scaunul pe care mă așez...

Bruneta se duce într-un cotlon, scociorăște ce scociorăște, apoi revine cu o tavă și patru pahare.

Uitându-mă la paharul în care ar urma să torn ca să beau eu, văd ceva amprente...

Iau paharul, mă ridic și intru în baie.

Faianța se menține bine, cu toate că pe vremea când a fost pusă, nu cred că se inventase aracetul, iar oglinda și lavoarul, cu siguranță au fost schimbate, relativ de curând.

Este suficient să mă uit la cada de baie, ca să-mi pot da seama de asta...

Totuși, aici, se vede clar, cineva mai face și curat, din când în când -- nu seamănă cu ce am văzut până acum...

Mă frapează și raftul, de lemn, însă clar proaspăt vopsit, pe care tronează un maldăr de prosoape frumos împăturite.

Chiar și prosopul atârnat, lângă chiuvetă, mi-e clar, este curat...

Se pare că fetele sunt, totuși, preocupate de igiena corporală, a lor și probabil a clienților, căci, deja, nu mai am vreun dubiu.

Spăl paharul, temeinic, cu apă și săpun...

Revenit în cameră, îmi torn ceva whiskey, nu prea mult, apoi îmi aprind o țigară.

Constat că țigările, adică cele patru pachete, sunt lipsă la apel, motiv pentru care îl întreb pe Mircea ce știe despre țigări.

Se face liniște, preț de câteva secunde, apoi blonda se repede la un dulap și aduce pachetele pe masă...

Se pare că nu se poate abține, așa că-și însoțește gestul de un comentariu:

= Dom-le, dar zgârciobi mai pot să fie unii!...

La faza asta, mă apucă dracii. Nu e bine! Sunt, deja, stană de piatră.

Eu cu așa boarfe n-am de gând să-mi petrec seara -- sunt, deja, plin de scârbă.

Termin țigara, whiskey-ul meu din paharul spălat de mine, apoi le spun:

= Fetelor, aveți aici whiskey, de calitate, nu poșircă, țigări și un singur tip pe care trebuie să-l rezolvați.

Aveți grijă, dacă mâine nu mă caută, să-mi comunice că a fost mulțumit, mă întorc, singur, sau însoțit, în funcție de împrejurări.

Cum, deja, mi-e clar, nu-mi place de voi, să nu credeți că vin ca să dăm vreo petrecere împreună!

Deci, vedeți cum vă purtați!

Mă ridic și plec.

Coborât la parter, dau de babă, care se uită urât la mine.

Mă uit și eu la ea și-i spun:

= Ai grijă cum se poartă fetele tale cu prietenul meu, ca să n-ai necazuri!

= Oi fi și tu vreun mare colonel!...

= Auzi fă, curvă bătrână! Eu nu sunt nici un colonel, dar dacă mă faci, mâine îți aduc unul, împreună cu trupa, să-ți desființeze stabilimentul!

Baba, se ține tare:

= Vezi că... poate nu mai ieși viu de aici!...

Ce eram sictirit până acum, dar asta mă face să devin furie:

= Babo, dacă vrei să mai trăiești, taci!...

Nu știu cum i-am spus-o, cum m-am uitat la ea -- de fapt, știu - dar se face mică și se retrage într-un colț.

Plec, atent, păzindu-mi spatele -- știu că suntem în centru, însă, dacă chiar e bordel, trebuie să mai existe și niște tipi și ăștia au relații bune cu milițienii din cartier, așa-zișii sectoriști...

Părăsesc zona, atent la fiecare pas și gata de a face față unei eventuale confruntări -- uite în ce rahat m-am băgat singur, ca prostul, de dragul prietenului meu cel oropsit!...

A doua zi, mă sună Mircea, lamentându-se că de ce am plecat, că sunt fete bune, că ce rău i-a părut blondei că nu am rămas, că chestii...

Că blonda ar fi dispusă să vină la mine acasă, că așa bărbat mai rar, prostii...

Normal! Dacă l-or fi tras de limbă, iar ăsta le-o fi spus ce-i cu mine, normal că fata ar fi dispusă și să stea pe preșuleț, la ușa mea...

Îi tai macaroana, sfătuindu-l să-și caute și el o femeie normală, eventual tot curvă, dar nu... prostituată...

Oricum, am cam tăiat-o cu Mircea pentru vreun an de zile, iar când ne-am revăzut, am evitat subiectul...