Oglindiri în Enormii Lor Ochi 24

„Am visat cândva,

cândva, demult,

Că mă vei iubi

Destul

ca să rămâi

Destul

ca să-nțelegi..."

A deschis încet ochii și, după ce i-a ținut aplecați pe parcursul strofei, îi ridică lent, fixând un punct aflat undeva deasupra noastră, deasupra realității.

„Dar ai plecat,

Ai plecat fără-un cuvânt

Ai plecat fără-un regret..."

Închide la loc ochii, înclină capul și strânge microfonul în pumnii fini.

„Poate cineva să plângă,

să plângă pentru mine

Fiindcă lacrimile-mi

s-au terminat

Fiindcă sufletu-mi

a-mpietrit..."

Își ațintește iar privirea asupra imaginarului punct.

„O, totuși aștept,

Totuși sper,

Totuși visez..."

Coboară încet ochii și parcurge încet sala cu privirea; când ajunge la noi, se oprește.

„Spune-mi...

Spune-mi, străine

Vrei tu oare

înapoi să vii

Vrei tu oare

să primești inima-mi dar?"

Întinde brațul, cu palma desfăcută.

„Vrei tu oare...?"

Melodia se stinge, iar Keiko, lăsându-și brațul să cadă de-a lungul trupului, clipește ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis... Un lung moment, tăcerea păstrează în coconul ei întreaga sală; Ikumi e cea care îl străpunge, începând să aplaude. Pentru o clipă, e singura care o face, - eu sunt încă prea năucit de interpretarea surorii ei pentru a reuși să îmi pun vreun mușchi în mișcare, - apoi, încet, gradat, i se alătură mai toți... Pe undeva sunt conștient că se întâmplă ceva incredibil, - o „himă fără suflet" este aplaudată de „naturali", - dar nu am timp să mă gândesc la asta, atenția îmi este focalizată asupra lui Keiko: îmbujorată, cu splendizii ei ochi enormi strălucind în roua lacrimilor de fericire, face o plecăciune, murmură în microfon un „Gracias!" înecat de emoție și, coborând de pe podium, aleargă spre noi cu pletele fluturându-i în urmă asemenea unei cozi de cometă... Mă ridic aproape răsturnând scaunul, o prind în brațe și o strâng la piept, incapabil să spun o vorbă. Majoritatea oamenilor din sală se uită la mine ca la o ciudățenie sau - mai rău - ca la un nebun. Ar trebui, cumva, să îmi pese? Nu cred.

108

- Cum, nu mai vrea nimeni să participe la concursul de astă-seară? se miră, sincer ca un escroc, animatorul. Ei, haideți, oameni buni, e cam devreme ca să-l încheiem... (Privește roată prin sală, apoi oftează sonor.) Ei bine, asta e... Nu vă pot obliga! (Rânjește.) Din păcate! Atunci, e cazul să anunțăm câștigătorul concursului de astăzi... De fapt, câștigătoarea! (Se uită către masa noastră.) Câștigătoarea concursului este... (Continuând să ne fixeze, mai rânjește o dată.) Doamna Crystalline Peterson, care a interpretat de-a dreptul superb faimoasa melodie a regretatei Sondra O'Hara: „Ceea ce visez, ceea ce sper"!

- Rahat! îmi exprim deplinul acord. Dacă ciuf-mov aia a cântat mai bine decât Keiko, atunci...

- Doar nu te așteptai să admită că o himă poate fi mai bună decât o naturală? mă întrerupe Ikumi. În plus, e totuși concurs de karaoke, nu de compoziție...

- Oricum, puteau măcar să...

De data aceasta, Keiko e cea care nu mă lasă să continuu:

- Denn, m-au aplaudat! Îți dai seama ce înseamnă asta? (Mă privește drept în ochi pentru o clipă, după care adaugă aproape șoptit:) Ce înseamnă pentru mine...

Îi strâng ușor mâna, zâmbindu-i.

- Cred că da...

- Atunci, de ce nu te bucuri?...

Oftez și îi zâmbesc din nou.

- Dar mă bucur, Keiko! Însă mi-ar fi plăcut să recunoască faptul că ai fost cea mai bună... Iar tâmpitul ăla de animator s-a mai și uitat înspre tine, ca să te facă să crezi că te va numi!

Ikumi mă privește mijind enormii ei ochi azurii și zâmbește într-o parte:

- Și de ce crezi tu că s-a uitat în batjocură? Poate încerca să sugereze că nu persoana numită merita premiul.

- Da, bine! bombăn. Chiar vrei să mă faci să cred asta?!

Falsa fetișcană înclină capul într-o parte și schimbă nuanța surâsului:

- Interesant! Denn al nostru a început, în sfârșit, să devină conștient de adevărata poziție a himelor în societate!

Îi arunc o privire cât mai „ce-ar fi să mă slăbești?"; fata cu plete verzi profită de revenirea în forță a muzicii de dans și se ridică, trăgându-mă după ea.

- Hai să dansăm!

O urmez fără prea mult entuziasm.

- Nu-i o idee prea bună...

Se uită întrebător peste umăr.

- De ce, nu-ți place?

- Nu-i vorba de asta... Am două picioare stângi - recunosc cu jumătate de gură.

Îmi zâmbește și se întoarce spre mine - ajunsesem pe ring.

- Nicio problemă! Eu am două pe dreapta...

Îi întorc zâmbetul și, luând-o de talie, începem să dansăm; mă străduiesc să nu o calc. Nu prea des.

109

Trăgând linia și făcând adunarea, seara s-a dovedit o reușită: mâncarea a fost gustoasă și nu a dat niciun semn că ar avea de gând să revină la viață în stomacurile noastre, Ikumi nu a fost răutăcioasă la întreaga ei capacitate, iar Keiko le-a arătat naturalilor cum se cântă - ba chiar i-a cam umilit în privința asta - și, mai mult de atât, aceștia au avut bunul simț de a o aplauda... Nu mai menționez faptul că a scăpat cu picioarele întregi după ce a dansat cu mine.

Dar acum, în taxiul care ne duce acasă, îmi revine în minte nenorocitul de Păpușar. Mi-ar plăcea să nu fie nimic care să ne strice seara, însă nu ar fi exclus ca individul să fi pregătit un nou atac.

- Nu cred - mă aduce înapoi în mașină vocea pseudo-puștoaicei.

Mă uit la ea - jucându-se cu un capăt al fâșiei-fustiță-din-așa-zisă-blană-de-vulpe-polară, pe care a avansat-o la rang de etolă, mă fixează, cu un surâs abia schițat în colțul gurii micuțe - și mă interesez:

- Ce anume nu crezi?

- Că a revenit. Păpușarul, dacă nu ți-e clar despre cine vorbesc.

Lăsasem garda jos și m-a „citit"... Keiko, de asemenea:

- Sinceră să fiu, nu prea înțeleg de ce te mai îngrijorează tipul; nu erai tu cel care ne asigura că e puțin probabil să ne mai atace după ce a văzut că ești mai puternic decât el?

- Poate... Dar dacă l-am învins doar fiindcă m-a subestimat și acum va reveni pregătit să-mi facă față?

- Și dacă mâine soarele va răsări în vest? zice Ikumi, dând din umeri.

Ridic o sprânceană a nedumerire.

- Ce vrei să spui cu asta?

- Că n-are niciun sens să te neliniștești pentru ceva care nu prea are șanse să se întâmple, baka!

Probabil că are dreptate... Dar când coborâm din taxi, mă „uit", totuși, după fire roșii. Nici urmă de ele. Desigur...

- Ei, te-ai liniștit? zâmbește hima azurie.

- Pentru moment... - admit în timp ce le țin deschisă ușa imobilului.

- Cred că am uitat ceva - zice tânăra verde, apăsând butonul ascensorului.

- Ce-ai uitat? o întreb, vag îngrijorat.

- Să-ți mulțumim pentru seara asta minunată! îmi răspunde cu un surâs de o mie de watts.

- De ce te grăbești? intervine sora ei.

Mă uit întrebător la ea; cu un rânjet, mă lămurește. Buștean:

- Putea aștepta să ajungem în casă.

Până să cer explicații suplimentare, suntem deja în dreptul apartamentului; intrăm, ne descălțăm și trecem în living; Keiko mă ia de umeri, mă întinde - trântește, mai degrabă - pe canapea, după care îmi prinde obrajii în palme și își trimite limba în vizită la a mea, iar Ikumi, care a aruncat pe măsuță fâșia multifuncțională din vulpe sintetică, se instalează călare pe mine. La naiba, despre asta era vorba!?

Întâi dau ca un caraghios din mâini emițând un set de onomatopee sufocate, apoi, profitând de retragerea surprinsă a tinerei manga, zbier răgușit:

- Hei, stați puțin!!

- Ce-i?!

- Ikumi, te rog să te dai jos de pe mine! nu îi răspund.

Mă cercetează pe sub bretonul azuriu în timp ce bustiera se duce să îi țină companie fâșiei.

- De ce? se interesează cu voce calmă.

- Cum, de ce!? Ce naiba faceți, mă violați?!

Cele două hime schimbă o privire; cea bleu ia cuvântul:

- Denn, ești cam ciudat, știi asta? Ai uitat că ne-ai angajat pentru trei zile?

- Dar...

- Sau ceea ce ai uitat este genul de servicii pe care-l oferim noi clienților? îmi zâmbește Keiko, dezbrăcându-se.

- Dar nu...

- Poate ne-am grăbit nițel? întreabă Ikumi, apoi îmi adresează unul dintre rânjetele ei. Preferi cumva să începem cu un mic spectacol lesbi?

Mă holbez la ea, nereușind să îmi dau seama dacă vorbește serios ori își bate joc de mine; o privire aruncată înspre hima cea verde mă lasă la fel de nedumerit - se uită la mine pașnic, cu un surâs greu de interpretat fluturându-i pe buzele micuțe. Mă întorc spre cea azurie.

- Râdeți de mine?

Rânjetul ei se mărește cu câțiva milimetri.

- Bineînțeles. Ce credeai?

Mă mulțumesc să emit o onomatopee echivocă, iar ea adaugă:

- Ceea ce nu înseamnă că refuzăm dacă ne ceri să-l facem...

- Rahat! îmi exprim entuziasmul față de oferta ei.

- Putem să includem și această materie în spectacol, dacă dorești.

Keiko oftează, uitându-se într-o parte.

- Ei, hai, nu-l mai necăji...

Pseudo-puștoaica își alungă rânjetul cu ajutorul unei mine îngrijorate. Ce-i drept, nu tocmai convingătoare.

- Te-ai supărat cumva, Denn?

- Nu m-am supărat... - bombăn.

Rânjetul se întoarce, deghizat în zâmbet:

- Yokata! Atunci spune-ne ce fel de show vrei să facem pentru tine...

- Ikumi!! se zbârlește Keiko la ea.

Numita se întoarce spre sora ei mai-mare-dar-de-fapt-mai-mică:

- E prea cuminte, mă gândeam că ar fi cazul să-i facem un pic de educație...

- Baka! i se răspunde pe două voci.

Baka cea micuță și bleu își instalează un bot cât se poate de ostentativ.

- Nu jucați cinstit! Doi oameni mari împotriva unei puștoaice?! Ar trebui să vă fie rușine!

- Vezi vreo puștoaică pe-aici? o întreb pe tânăra manga cu plete verzi.

- Mm-nu... - mustăcește. Cred că nu i-a priit mâncarea și a început să aiureze.

Mă uit la micuța care aiurează, iar aceasta afișează la repezeală o mutriță ofensată.

- S-ar putea să ai dreptate... - murmur cu prefăcută seriozitate.

- Dacă nu cumva motivul pentru care vorbește aiurea e supărarea că am apreciat și un alt meniul decât al ei...

- Și asta-i posibil - îmi exprim acordul.

- A, nu! Până aici! explodează ținta sarcasmelor. Din partea soră-mii nu mă miră o asemenea măgărie, dar tu, Denn?!

Se ridică de pe mine și ne arată profilul.

- În sfârșit... - murmur.

Ridicând o sprânceană, mă fixează din coada ochiului.

- Ce-ai zis?

- Keiko...? mă salvează o voce feminină venind dinspre combo.

Mi se pare cunoscută, însă realizez a cui este doar când văd chipul „dragoniței" plutind deasupra aparatului.

- Hola, Sayuri! răspunde apelata. Ce faci?

- Hola... Te deranjez...

E ceva în neregulă. Și nu e vorba numai de tonul vocii ei... Pentru o clipă, gândul îmi fuge la Păpușar, apoi realizez ce mi s-a părut ciudat: imaginea statică a fetei-dragon - convorbirea e doar audio. Keiko și-a dat la rându-i seama de aceasta și întreabă, alarmată:

- Ce-i, Sayuri?! Ce s-a-ntâmplat?

- Ești singură?...

- Nu, cu Ikumi și Denn. Ce-ai pățit?

- Eu... (Oftează.) Mai bine trec pe video...

Imaginea pentru identificare e înlocuită de una care îmi pune un nod în gât; inima începe să îmi pompeze cu forță, iar dinții mi se încleștează...

- Îmi pare rău că vă stric seara, dar nu aveam pe nimeni altcineva cu care să vorbesc...

- O, nu, Sayuri... - murmură cu glas înecat Keiko.

- Cine-i nenorocitul care ți-a făcut asta?! mârâie Ikumi, strângându-și pumnii micuți până i se albesc încheieturile.

Eu, unul, nu sunt capabil să articulez niciun cuvânt; tot ce reușesc e să fixez imaginea fetei, clipind în încercarea de a-mi stăpâni lacrimile. Sayuri a fost bătută cu bestialitate: ochiul drept îi este tumefiat, la fel și nasul, buzele îi sunt plesnite și pline de sânge, însă cel mai rău arată urechea stângă - pavilionul membranos e aproape sfâșiat...

- Eu... Știți... Îmi pare rău, nu trebuia...

- Ba trebuia! își regăsește glasul Keiko. Rezistă un pic, fetițo, vin la tine cât de repede pot! adaugă, îmbrăcându-și rochia.

Sayuri închide încet ochiul sănătos și apleacă lent capul. Am impresia că e pe cale să își piardă cunoștința, însă mai are forța de a schița un surâs chinuit șoptind: „Gracias!...", înainte de a întrerupe apelul.

- Merg și eu! spun.

Ikumi e deja în antreu, a și deschis ușa.

- Haideți mai repede, am comandat un taxi!

____________

nota autorului:

Mulțumiri pentru contribuția adusă involuntar la realizarea versurilor: Elena S., Yuho Iwasato.

note:

„Coni ciua" - animatorul a vrut să spună konnichi wa, bună ziua în japoneză.

yokata - mă bucur; îmi pare bine; ce bine! în japoneză