Oglindiri în Enormii Lor Ochi 29

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

139

Recapitulând imprecațiile învățate în cele patru decenii de viață, ies din prăvălia cu Jaguar-uri - am cumpărat mașina, dar nu o pot lua deoarece nu a putut fi înmatriculată. Din vina ceva-ul „lemnit" despre care a pomenit Jonesy...

Mă opresc în prag și clipesc, surprins: Dodge-ul verde a dispărut. Mă uit în jur, bănuitor, însă nu văd nimic dubios. Să fi renunțat? Să se fi plictisit pentru astăzi? Sau a intervenit ceva?... Naiba știe; oricum, nu am motive să mă plâng. Deocamdată. Mă uit la ceasul... adică „portabilul" primit de la Ikumi; după ce aflu ora, mă critic că nu am citit instrucțiunile - habar nu am cum poate fi folosit ca telefon. L-aș putea ruga pe așa-zisul englez să îmi comande un taxi, dar personajul îmi este atât de antipatic încât prefer să o iau pe jos - nu cred că sunt mai mult de trei sferturi de oră de mers până acasă.

Parțial atent la trafic, - mai exact, la mașinile verzi, - îmi las gândurile să țopăie vesel de la Keiko la Jaguar-ul pe care abia mâine îl voi conduce, apoi la Ikumi, la Păpușar și cine o fi înapoia lui, înapoi la Keiko și tot așa, până când fata azurie și îmbrățișarea ei... aparte îmi ocupă întregul ecran al memoriei... Mă întreb de ce - doar nu a fost prima oară când a vrut să facă dragoste cu mine și... Stai așa! De ce „dragoste" și nu „sex"?! Doar nu îmi închipui că e îndrăgostită de mine!? Lăsând la o parte cantitatea de infatuare necesară pentru a încropi o asemenea presupunere, am uitat cumva că himele nu pot iubi? Sau e numai...

- Denn - mă extrage dintre supoziții o voce feminină.

Tresalt, iar adrenalina dă buzna și îmi convinge inima să pornească la galop; mă răsucesc, pregătit - oare? - pentru ce e mai rău. Și răsuflu ușurat. E femeia-pisică. Sau pisica-femeie. În fine, Myoona. Care, „îmbrăcată", la fel ca data trecută, numai cu o zgardă, mă fixează de la câțiva metri cu felinii ochi galben-verzui.

- Hola, Myoona! îi zâmbesc.

Se apropie cu straniu-i mers până la doi pași de mine și îmi adresează zâmbetul ei semănând mai mult a rânjet.

- Denn își amintește Myoona.

Ar fi fost cam greu să uit o himă atât de ciudată - ca să nu mai pomenesc visul de noaptea trecută...

- Bineînțeles că-mi amintesc de tine - e tot ce găsesc pe post de replică.

Pe chipul ei frumos dar lipsit de expresie poposește un nou surâs-rânjet.

- Myoona mulțumită.

Nu prea știu ce aș putea răspunde, așadar mă mulțumesc să îi zâmbesc.

- Myoona bucuroasă vede Denn.

- Și eu mă bucur să te văd, Myoona; ești bine?

- Da.

Și tace, continuând să mă fixeze. Noroc că deja îi cunosc comportamentul, altfel m-ar fi neliniștit privirea ei intensă, care te face să înțelegi ce simte prada înainte de a fi atacată.

- Te-am visat azi-noapte - mă trezesc vorbind.

Înclină capul într-o parte și clipește.

- Denn visat Myoona?

- Da...

Mai clipește o dată.

- Cum? Sex?

De ce s-o fi gândit în primul rând la așa ceva - oare asta îi sugerează felul în care mă uit la ea?

- Ăă, nu; m-ai rugat ceva... - continuu să vorbesc în plus.

Nouă clipire. Dacă nu ar avea trăsăturile imobile, aș jura că i se poate citi mirarea pe chip.

- Myoona rugat Denn ceva în vis? (Confirm dintr-o înclinare a capului.) Ce?

- Păi, cum să zic... Era ceva ciudat... - ezit să îi dau răspunsul.

- Ce? insistă.

- M-ai rugat să te eliberez.

Iarăși clipește.

- Eliberezi Myoona?

- Da, fiindcă ești nefericită...

Încetează să mă fixeze, privirea părând să i se piardă undeva, departe, acolo unde nimeni în afara ei nu poate ajunge.

- Da. Myoona nefericită.

Fața i-a rămas imobilă, vocea lipsită de intonație, și totuși simt tristețea vibrând în întreaga ei ființă... Aș vrea să fac ceva, - să o mângâi, să o îmbrățișez, ori măcar să găsesc câteva cuvinte potrivite, - însă rămân încremenit și tăcut. Stingher. Ce bine ar fi fost dacă mi-aș fi ținut gura!

După câteva lungi secunde, ochii ei revin asupra mea, iar buzele îi dezgolesc colții în ceea ce am învățat că e singurul fel în care poate zâmbi.

- Gracias. Denn om deosebit. Myoona fericită dacă stăpân Myoona ca Denn.

Presupun că acesta este cel mai frumos compliment pe care putea să mi-l facă... Probabil contaminat de fetele manga, simt că mă îmbujorez; privesc într-o parte și, în lipsa unui răspuns potrivit, surâd jenat.

- Myoona!! asasinează momentul emoțional vocea bădăranului de proprietar al himei-felină. Vino-aici, mâță blestemată!

Asta, probabil fiindcă venise vorba de stăpân... În orice caz, parcă aș trăi reluarea primei întâlniri cu Myoona: aceasta își arată simpatia față de individ dezgolindu-și colții în timp ce mârâie. Matahala mă recunoaște și, aruncându-mi o căutătură în care colcăie aversiunea, adaugă pe același ton răstit:

- Mișcă, Myoona, că n-am timp de pierdut!

Fata-pisică se mai uită o dată în ochii mei înainte de a-l urma; privindu-i în timp ce se îndepărtează, mă gândesc că nu întotdeauna animalul e cel de la capătul cu zgardă al lesei... Și că mi-ar plăcea să o pot ajuta cumva pe Myoona, dar nu prea văd cum - lumea asta e plină de hime abuzate, așa că, exceptând eventualitatea transformării mele în Căpitanul Dreptății sau vreun alt super-erou cu nume ridicol, nu îmi rămâne decât să mă resemnez. Adică să încerc să.

Suspinând, reiau drumul către casă; o mașină de poliție trece încet, aproape de bordură, iar agentul din dreapta mă cercetează încruntat, - oare mina îngândurată a unui pieton poate fi motiv de suspiciune? - însă automobilul mă depășește fără să încetinească. Dau din umeri și îmi văd de mers; nu parcurg mai mult de un cvartal când o altă voce mă oprește:

- Domnu' Dan?

Reprimând o nouă tresărire, mă întorc spre cel care m-a strigat - e un bărbat cu aspect inofensiv, încă tânăr, cam de înălțimea mea și mai degrabă vânos decât solid; poartă un costum vinețiu, cu pantaloni bufanți și sacou scurt până în talie. Și un zâmbet timid. Habar nu am cine ar putea fi - în orice caz, nu Păpușarul. Și nici semnalmentele lui Donizetti nu prea le are.

- Ne cunoaștem cumva? mă interesez, ignorând atenționările frenetice ale prudenței.

Scrutează circumspect împrejurimile înainte de a-mi răspunde:

- Nu chiar... Adică, dumneavoastră nu mă cunoașteți pe mine, în schimb eu...

- Și de unde mă știți? întreb sec, ridicând o sprânceană.

- Păi, e o poveste mai lungă... Dar aș prefera să v-o zic într-un loc mai ferit, nu-i bine să fim văzuți împreună...

Cealaltă sprânceană se încruntă.

- Pentru cine dintre noi nu-i bine?

Coboară vocea, deși nu e nimeni în preajmă:

- Pentru mine, domnule... Dacă se află că v-am contactat o să am necazuri mari de tot...

Și se uită iar în jur; parcă ar fi un șoarece cautând o cale de scăpare din ghearele motanului.

- Și din partea cui ar veni necazurile cu pricina?

- E o poveste mai lungă... - repetă. Vă rog, veniți mai la o parte, chiar suntem în văzul lumii aici...

Mai la o parte...?! Nu mi se pare o idee prea bună. Și totuși... Tipul chiar nu pare periculos. Iar dacă pot afla în sfârșit ceva despre cei care îmi doresc moartea, cred că merită riscul... Așadar, ridic din umeri și merg cu el „mai la o parte", la umbra unei clădiri; ajunși acolo, mai face o dată roată ochii, apoi zâmbește.

- E-n regulă, cred că nu ne urmărește nimeni...

- Bun, acum că ți-ai liniștit temerile, explică-mi despre ce-i vorba - mormăi.

Zâmbetul i se lărgește.

- Păi, despre asta...

Strecoară mâna dreaptă în buzunarul sacoului și scoate ceva; cobor privirea și ajung la inevitabila concluzie: sunt un imbecil.

Ceea ce are în mână tipul cu aspect inofensiv este un stilet.

140

„Da."

„Hola, Păpușarule."

„Hola."

„Sunt șeful idiotului care te-a angajat să-l elimini pe individul acela, Dan."

„Aha. Și ce-i cu asta?"

„Vreau să știu care-i situația."

„Nu ți-a zis „idiotul" tău?"

„Ba da, însă mi-a mai spus și că i-ai cerut să nu te mai caute."

„Așa e. Și, care-i problema?"

„Care-i problema?! Îți spun eu care-i problema, Păpușarule! Problema se numește Dan și se plimbă liniștită prin oraș în timp ce un incapabil plin de fumuri, care, întâmplător, își zice „Păpușarul", nu e-n stare să o rezolve de atâta vreme!"

„Aha. Asta-i tot?"

„Nu chiar. Aș mai adăuga că, ținând cont de eficacitatea de care ai dat dovadă până acum, reputația ta pare să fie cel puțin exagerată."

„Ai terminat?"

„Deocamdată."

„Atunci ascultă, și ascultă cu atenție, fiindcă n-o s-o mai zic a doua oară: singurul motiv pentru care te las să trăiești după ce ai îndrăznit să-mi vorbești pe tonul ăsta e că se pare că nu ai idee cine sunt eu de fapt. Cine și ce sunt. Ai înțeles?"

„Cu cine mama dracu-ți-nchipui că ai de-a face, Păpușarule!? Cu vreun bleg care se lasă impresionat de ifosele tale?! Nu ești decât un nenorocit de mental care trăiește din manipularea minților unora mai slabi ca el, așa că ar fi indicat să-ți măsori cuvintele când vorbești cu mine! Mai ales când nu ți-ai făcut treaba pentru care-ai fost plătit!!"

„Cum îți permiți..."

„Ține-ți gura! Ai face mai bine să-mi spui dacă ai totuși de gând să-l omori pe individul ăla, sau trebuie s-aștept până crapă din proprie inițiativă?!"

„Hmrr! Dacă nu-i mort deja, va fi în următoarele ore. Te anunț."

„Așa să faci! Sayonara."

141

Înainte de a realiza cu adevărat ce mi se întâmplă, individul mă lipește de zid strivindu-mi gâtul cu antebrațul celeilalte mâini - exact cum a făcut nu demult unul dintre atacatorii lui Keiko. Încerc să îl împing apucându-l de umeri, dar e mai puternic decât pare și nu reușesc să îl clintesc; mai mult, încep să mă sufoc. Nu puteau să treacă puțin mai târziu blestemații ăia de polițiști...!? Zâmbind aproape amabil, tipul îmi așază vârful pumnalului în dreptul inimii și spune cu voce liniștită:

- Chiar nu-nțeleg de ce mi-a cerut Păpușarul să te răcesc în loc s-o facă singur; mie, unul, îmi pari mai neajutorat ca un băiețaș de zece ani... Da' ce contează? Sayonara, domnu' Dan!

Da, neajutorat - chiar astfel mă simt... Și, de parcă simpla pronunțare a cuvântului îmi doboară voința, renunț la luptă; las brațele să îmi cadă de-a lungul trupului, închid ochii și încerc să mă împac cu ideea că moartea - care, acasă, m-a ocolit când am căutat-o - a ales această stupidă soluție...

Keiko... Ikumi... Măcar am apucat să vă eliberez...

Lama a trecut prin cămașă, acum simt cum pătrunde în piele; strâng pleoapele, pregătindu-mă să înfrunt durerea; asasinul emite un fel de răget înfiorător, neomenesc, și îmi eliberează gâtul, retrăgând în același timp pumnalul, - oare își ia avânt pentru a-l înfige cu mai multă putere? - după care icnește. Lovitura nu mai vine. Nu înțeleg ce face... Întredeschid, șovăitor, ochii. Apoi mă holbez.

E trântit pe caldarâm, la picioarele mele, cu trăsăturile schimonosite de o combinație între teroare și stupefacție. Nu el emisese răcnetul acela - strivindu-i abdomenul cu genunchii, cu ghearele înfipte în umeri lui, Myoona mârâie gutural, dezgolindu-și colții.

- Myoona... - murmur, parcă încercând să mă conving că e adevărat ceea ce văd.

Fata-felină întoarce capul înspre mine și îmi adresează ciudatul ei zâmbet.

- Denn bine?

- Sunt... bine... Mi-ai salvat viața, Myoona...

Asasinul se gândește să profite de ocazie și încearcă să se elibereze din strânsoarea Myoonei; fără să-l învrednicească cu o privire, aceasta strânge mai tare mâinile; tipul scoate un fel de geamăt icnit și două pete de sânge încep să se întindă pe stofa sacoului său.

- Myoona bucuroasă salvat Denn. Myoona bucuroasă vânat prima oară.

- Myoona!! Unde mă-ta ai dispărut iar, mâță blestemată!? se face auzit proprietarul ei.

- Ajutoor!!! țipă cuțitarul.

- Ține-ți gura, nenorocitule! mă răstesc la el.

- Aici erai! Da'... Hei, ce mama dracu' faci!?! Dă-i drumu' imediat, mâță tâmpită!!

- Myoona nu mâță. Myoona cuguar - mârâie încet, dar distinct și amenințător hima.

Ajuns la câțiva pași de noi, malacul clipește, surprins de replica ei; un automobil frânează; ne uităm din reflex - e mașina de poliție de mai devreme.

- Oo, ffutu-i!! geme huiduma. Asta-mi lipsea, să plătesc amendă că nu te-am ținut în lesă...

- Nu amendă. Pușcărie - zice Myoona și, înainte ca vreunul dintre noi să poată schița un gest, sfârtecă dintr-o mușcătură gâtlejul ucigașului.

- Myoona, nu!... - icnesc; „stăpânul" ei, albindu-se la față, face câțiva pași împleticiți înapoi; o portieră a mașinii de patrulă se deschide.

- Ce se-ntâmplă aici? se răstește un agent, coborând din automobil. Oh, rahat!! exclamă sufocat, dând cu ochii de trupul cuprins de spasme al asasinului.

Și de colții Myoonei, de pe care se prelinge sângele primului ei vânat.

142

S-a lăsat o tăcere atât de grea încât se aude cum o picătură din sângele asasinului - desprinsă de pe un canin al Myoonei - se sparge pe asfalt; polițiștii își revin primii și scot din tocuri câte un revolver negru. Păstrând față de noi o distanță prudentă, par mai degrabă depășiți de situație; dar nu pentru mult timp - cel care era la volan se răstește:

- Nu mișcă nimeni! A cui e hima?

O sclipire de panică traversează ochii namilei; apoi e scuturat de un fel de tresărire, se răsucește și mă arată cu degetul:

- A lui! Io doar treceam pe-aici...

Mă încrunt, gata să protestez, însă gândul că asumându-mi rolul de proprietar al fetei-puma aș putea să o salvez mă oprește. Aceasta se ridică lent în picioare; ambele revolvere se întorc spre ea.

- Stați! strig, întinzând mâinile în față. Nu trageți, nu e periculoasă!

Polițiștii, continuând să o țintească, se uită intrigați la mine; pentru o clipă, liniștea ne învăluie iar, dar vocea fără inflexiuni a himei o alungă:

- Minte. (Arată către „stăpânul" ei.) Act proprietate Myoona în portofel.

Fir-ar să fie, Myoona, chiar vrei să te omoare ăștia?! Să fie atât de puternică dorința ta de răzbunare?

Unul dintre agenți îndreaptă arma înspre matahală și comandă răstit:

- Scoate încet portofelul și întinde-mi-l!

Cu o mână tremurândă, insul se execută; fără să înceteze a-l ținti, polițistul îi smulge cu o mișcare rapidă portofelul din ceva semănând a piele, însă cu sclipiri metalice, și se uită înăuntru.

- Mda, e proprietarul himei - îl înștiințează pe partenerul lui. Cetățene Carlo Marti, - spune, ridicând privirea către proprietar, - ești arestat pentru nerespectarea prevederilor legale în privința ținerii sub control a himelor potențial agresive.

- Dar... - încearcă să protesteze cetățeanul.

- Păstrează-ți discursul pentru proces - îl întrerupe celălalt agent, prinzându-i încheieturile în cătușe. Treci în mașină! Al, te ocupi tu de himă?

- Mda... - mormăie Al, îndreptând arma către inima Myoonei.

- NU!! strig din răsputeri, făcându-i pe toți să tresară. N-o omorâți, l-a atacat pe tipul ăla ca să-mi salveze viața!

- Nani?! clipește nedumerit Al. Ce vreți să ziceți, domnule?

- E un asasin trimis să mă ucidă; dacă nu intervenea Myoona, acum eram mort...

Toți, cu excepția Myoonei, mă fixează surprinși; polițistul care trebuia să se „ocupe de himă" se încruntă la mine.

- Domnule, spre binele dumneavoastră, sper că vorbiți serios.

Îi întorc încruntarea.

- Chiar că-mi arde de glumă după ce-am fost la un pas de moarte! Uitați acolo, lângă nenorocitul ăla, pumnalul, iar aici, (Arăt către piept.) rana pe care mi-a făcut-o! Dacă nu-mi sărea-n ajutor, eu eram acum întins pe jos!

- Hmmh! face agentul, uitându-se de la stilet la pata de sânge de pe cămașă și înapoi. Și de unde știți că a fost angajat să vă omoare? Poate n-a fost decât o tentativă de jaf, aveți un portabil de firmă nou-nouț...

- Pentru că n-a fost prima încercare-n acest sens. Vreau să merg la secție... (Îmi amintesc că aici se numește altfel.) ...adică la comisariat ca să depun o plângere.

Celălalt polițist, care s-a întors după ce l-a închis pe Matahală în mașină, zice:

- Foarte bine, domnule; dar asta nu schimbă cu nimic situația himei: a ucis un om, trebuie eliminată. Vă rog să vă depărtați de ea.

Simt cum mi se urcă sângele la cap; strâng pumnii, reprimându-mi însă dorința de a-i trimite drept în mutrele celor doi agenți, și mârâi:

- Nu „eliminați" nicio himă! Chiar nu pricepeți că îi datorez viața!?

Descumpăniți de vehemența mea, polițiștii ezită; Myoona spune încet:

- Denn.

Întorc capul spre ea, fără să îi slăbesc din priviri pe agenți.

- Nu te îngrijora, Myoona, nu-i las să te omoare.

- E bine Denn. E bine Myoona moartă.

Rămân împietrit, nu tocmai încredințat că am auzit bine; unul dintre polițiști îmi spulberă îndoiala:

- Se pare că hima a-nțeles mai bine decât dumneavoastră...

- Așteptați o clipă... - zic răgușit. Myoona, ce ți-a venit!? Lasă-mă să discut cu ei...

- Nu. Necazuri pentru Denn.

- N-o să am niciun necaz odată ce lămuresc problema!

- Denn spus visat Myoona. Rugat în vis Denn să elibereze Myoona.

- Dar ce...

- Așa eliberează Denn Myoona.

Clipesc, îngrijorat - nu vreau să accept ceea ce bănuiesc că vrea să spună.

- Myoona, ce...

Mă oprește punându-mi cu blândețe o mână pe umăr:

- Myoona nu om. Myoona nu animal pradă. Myoona nimic. Myoona doar jucărie pentru sex stăpân. Myoona nefericită. Dar Denn în pericol. Myoona salvat Denn. Myoona vânat prima oară. Myoona pedepsit și stăpân rău. Myoona fericită. Denn lasă Myoona ucisă. Atunci Myoona liberă. Sens vis. Denn înțeles Myoona?

Da, am înțeles-o. Și mă tem că are dreptate, fiindcă nu întotdeauna a salva viața cuiva înseamnă și a-i face un bine...

Se uită în ochii mei, îmi zâmbește în felul ei ciudat, îmi pune încetișor brațele pe după gât și, ridicându-se pe vârfuri, își lipește obrazul de al meu.

Sayonara, Myoona...

143

Vreo trei ore mai târziu, purtând o cămașă nouă, sunt într-un taxi care mă duce acasă. La comisariatul districtului, după ce am fost pansat și am așteptat aproape o oră, un inspector supraponderal - Simon R. Kaniewski, scria pe plăcuța aurie de pe biroul lui - a catadicsit să mă primească; m-a ascultat fără să se străduiască prea tare să își ascundă lipsa de entuziasm, cerând din când în când câte un detaliu suplimentar. Trebuie să recunosc că relatarea pe care i-am oferit-o nu a strălucit prin rigurozitate - nu puteam, totuși, să menționez capacitățile psihice de care am început să dau dovadă în ultimul timp, nici implicarea lui Keiko sau a lui Ikumi în evenimentele petrecute, nefiind sigur că noul lor statut de hime independente le pune la adăpost de excesele legilor de aici... Varianta pentru uzul poliției a cuprins doar tentativa Păpușarului - al cărui nume, desigur, m-am ferit să îl pronunț - de a mă determina să mă arunc sub roțile unui automobil și felul în care m-a urmărit de-a lungul zilei cuțitarul, așteptând momentul propice unui atac. Convins în cele din urmă că povestea mea nu e rodul imaginației unui dezechilibrat, inspectorul m-a asigurat că va avea loc o investigație; ba chiar mi-a oferit pază pe timpul ei. Am refuzat. Pentru moment, prezența unui polițist-himă pe post de gardă de corp nu mi se pare cea mai bună idee.

Încerc să urmăresc fuga clădirilor, dar lacrimile îmi încețoșează privirea pentru a nu mai știu câta oară în ultimele ore; senzația dată de atingerea obrazului Myoonei, mirosul ei - la fel de straniu ca aspectul și mișcările - nu mă părăsesc orice aș face... La fel și ultimele ei cuvinte: „Nu plânge pentru Myoona. Bine așa. Myoona dorește Denn viață fericită..." Da, nu am nicio îndoială că pentru ea viața a fost un blestem, însă nu mă pot împăca sub nicio formă cu gândul că am fost la originea evenimentelor care au dus la moartea ei...