Oglindiri în Enormii Lor Ochi 29

Acasă... Vreau să ajung acasă; am nevoie să o strâng în brațe pe Keiko, am nevoie de ajutorul ei pentru a domoli sentimentul de vinovăție care mă bântuie... Și de al lui Ikumi - cine știe, s-ar putea ca sarcasmul micuței azurii să se dovedească un bun medicament...

În sfârșit, mașina oprește în fața imobilului fetelor; cobor grăbit, fug la ascensor, pe ale cărui butoane apăs repetat, - de parcă astfel l-aș putea determina să se deplaseze mai repede, - alerg până la apartament și dau buzna.

Și rămân înțepenit în pragul ușii livingului, căutând să înțeleg ce se petrece înăuntru.

144

Așezate pe canapeaua având fața către ușă, fetele îndreaptă spre mine ochii lor enormi, a căror expresie îmi scapă; de pe cealaltă canapea se ridică o femeie prezentabilă, roșcată, de treizeci-treizeci și cinci de ani, și un tip șaten între două vârste, cu figură de viezure. Femeia, afișând un zâmbet amabil dar parcă nu tocmai sincer, se apropie de mine și îmi întinde mâna.

- Domnul Morton, presupun? Sunt Anne-Marie Sunfield.

Îi strâng ușor mâna îngrijită, însă puțin prea mare, fixând-o nedumerit; își ațintește privirea albastru-verzuie drept într-a mea, parcă pentru a căuta ceva în ea; nu am idee ce anume ar putea fi ceva-ul cu pricina, în tot cazul nu îl găsește. Părând nemulțumită din acest motiv, adaugă:

- ...De la Cal'TV.

Presupun că se așteaptă să fac ochii mari și să exclam: „O, scuze! Cum de nu v-am recunoscut?!", sau ceva asemănător; mă limitez să emit un „Aha!" și aștept să își exprime intențiile. Lipsa mea de reacție pare să o deconcerteze într-o oarecare măsură; totuși, nu suficient pentru a o împiedica să continue:

- Aș dori să vorbim puțin în legătură cu donația pe care ați făcut-o azi-dimineață...

Îmi reprim o tresărire, iar cele două fete manga se foiesc pe canapea, probabil încercând să îmi atragă atenția în legătură cu ceva; nu îmi este clar ce vor. Ridic o sprânceană și o întreb pe Sunfield:

- De unde știți despre donație? Din câte-mi amintesc, n-am făcut-o publică.

Îmi adresează un nou zâmbet. Unul insinuant.

- Vă puteți imagina că am sursele mele...

Mda, îmi pot imagina asta. Ba chiar și mutra „sursei" - notarul cel gras și chel care a întocmit actele. Făcând o grimasă, mormăi:

- Mmh! Și, mai exact, ce înțelegeți prin „să vorbim"?

Alt zâmbet - de astă dată mai degrabă amuzat-condescendent.

- Un interviu, desigur.

Oare de ce bănuiam că acesta era sensul?

- Desigur... - o îngân. Dar de ce ar trebui să dau un interviu în legătură cu asta? Nu e treaba nimănui ce și cui donez.

Zâmbetul nu îi părăsește buzele, deși reticența mea o irită vizibil.

- Vă înșelați, domnule Morton! Publicul are tot dreptul să fie informat; mai ales când e vorba de un fapt fără precedent.

Mă încrunt ușor, strâmbând din gură.

- Păstrați, vă rog, limbajul acesta pentru public; pe mine, unul, chiar nu mă impresionează. De fapt, nici măcar nu mă interesează dacă este sau nu informat respectivul public... Ba nu: în cazul de față, aș prefera să nu fie.

Zâmbetul i se stinge și o expresie de înverșunare contrariată îl înlocuiește.

- Domnule Morton... - începe să spună cu o voce albă, însă e întreruptă de Ikumi:

- Iertați-mă că intervin; Denn, vrei să vii o clipă?

Și se îndreaptă spre dormitor, fixându-mă peste umăr. După un „Scuzați-mă un moment", o urmez pe micuța bleu; când intru, închide ușa și mârâie în șoaptă:

- Ai idee cine-i femeia aia?!

Ridic din umeri.

- O reporteră, presupun; și dacă mă iau după cât de înfumurată e, probabil una destul de cunoscută.

- „Destul de cunoscută"!? Baka! Emisiunea ei e una dintre cele mai urmărite! Și nu mai face reportaje de vreo zece ani, dar a venit să te caute! Îți poți închipui ce înseamnă asta?!

- Că e-n pană de subiecte...?

- Baka!! Jumătate din populația Statelor ar putea afla despre tine, și tu debitezi idioțenii!

Mai dau o dată din umeri.

- Știi ce? Chiar n-am niciun chef de interviuri. („În orice caz, nu la atât de scurt timp după moartea Myoonei", completez în gând.) Cred că o s-o dau afară, așa celebră cum e!

Dacă nu aș cunoaște-o, judecând după figura pe care o face, aș putea jura că e șocată de ceea ce am zis; mă pregătesc să pun amenințarea în aplicare, însă îmi vine o idee chiar când întind mâna să deschid ușa glisantă. Mă întorc spre falsa fetișcană.

- De fapt, poate că nu-i o idee atât de rea; în definitiv, jumătatea aceea din populația țării ar putea să afle ceva nou...

- Ce... - apucă să rostească înainte să ies; mă apropii de fosta reporteră.

- Foarte bine, doamnă Sunfield...

- Domnișoară - mă corectează.

- ... Domnișoară Sunfield, am să vă acord interviul pe care-l solicitați.

Zâmbetul îi revine, acum în varianta victorios-oarecum-infatuată.

- Excelent, domnule Morton! Ați luat hotărârea potrivită!

„Sper că da...", îmi spun, interesându-mă:

- Unde vreți să filmați?

- Chiar aici - răspunde domnișoara Sunfield. Aveți ceva împotrivă?

Ridic din umeri.

- Nu. Ați filmat ceva până când am venit?

Înalță o sprânceană.

- Adică aici...?

- Da.

- Nu.

- Foarte bine. Fetele nu trebuie să apară deloc.

- Da' cine ți-a dat dreptul să decizi dacă apărem și noi sau nu?! se face auzită o voce iritată.

- Taci, Ikumi! o repede Keiko. Cred că are dreptate.

- De ce...

- Ți-ar plăcea cumva să fii atacată de o haită de fanatici anti-hime? o întreb pe pseudo-puștoaică.

- Mm-nu - concede aceasta.

Faimoasa realizatoare de emisiuni preia conducerea:

- Vă rog să vă așezați pe canapea, domnule Morton; da, acolo e bine.

Ikumi oftează sonor și pleacă înspre antreu.

- În cazul ăsta, eu mă duc până la magazin; vii și tu, Keiko?

- Da - răspunde sora ei, alăturându-i-se.

- Fiți prudente - zic. Nu l-am mai simțit pe Păpușar, dar cine știe?

- O să fim - îmi zâmbește peste umăr tânăra verde în timp ce iese din apartament în urma surorii ei.

- Despre ce păpușar e vorba? vrea să știe Sunfield.

- Nu contează - o dumiresc.

Dă din umeri cu aparentă nepăsare.

- Mă rog... Începem?

- De îndată ce mă asigurați că îmi veți blurá fața și că la montaj nu veți interveni în niciun fel asupra afirmațiilor pe care le voi face; vreau o declarație semnată de dumneavoastră în acest sens. Și o copie a înregistrării, pentru a putea dovedi ce am spus de fapt pe parcursul interviului; asta în cazul când nu vă veți respecta angajamentul, desigur.

Mă fixează cu ceva gen ăsta-nu-prea-e-sănătos-la-cap în privire, însă nu îmi pasă. Știu foarte bine de ce solicit așa ceva.

145

- ...Domnule Morton, dacă sunteți de acord, să trecem la subiect: ați cumpărat două hime doar pentru a le dona; ceea ce este cu adevărat deosebit în gestul dumneavoastră este faptul că fiecare dintre ele a devenit propria sa stăpână. Astfel, ați creat o situație fără precedent: pentru prima dată niște hime au posibilitatea de a decide cum vor să trăiască. V-ați gândit la consecințele acestui fapt?

- Precizați, vă rog, la ce anume vă referiți.

- În primul rând la posibilitatea ca, aflând despre aceasta, himele să devină mai greu de controlat.

- Nu cred că se poate întâmpla așa ceva; nu atât timp cât orice tentativă de nesupunere din partea lor este sancționată prin eliminare. Adică ucidere...

- După cum vă exprimați, s-ar putea crede că găsiți această măsură exagerată.

- Chiar este.

- Există regulamente care trebuie respectate...

- Dar nu orbește. S-a scurs mai puțin de o săptămână de când am venit în Pacifica, și în acest răstimp am asistat la moartea a două hime: una dintre ele a fost „eliminată" pentru că a fugit, iar cea de-a doua a fost ucisă fiindcă mi-a salvat viața.

- ...Poftim?! Ce vreți să spuneți?

- Exact ce ați auzit. Puțin mai devreme am fost atacat de un individ care fusese, presupun, plătit să mă asasineze. Dacă nu intervenea Myoona, hima despre care vorbesc, nu aș fi fost acum în fața dumneavoastră.

- Domnule Morton, este regretabil că ați trecut printr-o situație atât de neplăcută, dar... nu cumva exagerați?

- Domnișoară Sunfield, vin de la comisariatul de poliție, unde am dat o declarație; puteți să verificați. Dacă doriți, vă pot arăta rana pe care mi-a făcut-o asasinul. Este în dreptul inimii. O clipă de ezitare din partea Myoonei și aș fi fost mort.

- Să înțelegem că hima aceasta...

- Myoona.

- ...Hima Myoona a fost eliminată pentru că l-a atacat pe cel care a încercat să vă asasineze?

- Exact.

- Vă rog să mă scuzați, dar mi se pare greu de crezut.

- Spuneți-o polițiștilor care au ucis-o.

- Domnule Morton, insistați să numiți eliminarea unei hime „ucidere"; nu credeți că este un termen prea dur?

- Cum altfel pot numi omorârea unei ființe?

- Bine, dar himele nu sunt...

- Ce anume nu sunt? Ființe?

- Sunt, desigur, ființe... Dar sunt create artificial, așadar...

- Așadar sunt diferite, asta vreți să spuneți?

- Da.

- Domnișoară Sunfield, nu cumva suntem cu toții diferiți unul de altul?

- Dar nu este același lucru...

- Puteți să-mi spuneți de ce?

- Domnule Morton, știți la fel de bine ca oricare dintre noi că himele nu au suflet!

- De unde știți?

- ...Dar este evident! O ființă creată în eprubetă, fără intervenția divinității, nu are cum să aibă suflet!

- Scuzați-mă, vă rog, dar emisiunea dumneavoastră este cumva una de propagandă religioasă?

- ...Poftim!? Nu, bineînțeles că nu!

- Atunci ce legătură are divinitatea cu discuția aceasta?

- Domnule Morton, nu încercați să deviați de la subiect! Poate că dumneavoastră preferați să ignorați acest fapt, însă el este incontestabil: o himă nu are suflet, deci nu poate fi tratată la fel ca un om!

- Incontestabil, spuneți? Interesant. Și cum anume se poate constata dacă o ființă posedă sau nu suflet? Există vreun aparat de detectat sufletul? Sau măcar un test care să-i reveleze prezența?

- Domnule Morton, sunteți ironic; bineînțeles că nu există așa ceva, pentru simplul motiv că nu este necesar: oricine poate sesiza prezența sau absența sufletului...

- Aha! Permiteți-mi o digresiune: cum anume procedați dumneavostră pentru a sesiza dacă o ființă are suflet?

- Domnule Morton, aceasta chiar nu are nicio legătură cu subiectul interviului!

- Haideți să considerăm că ar putea avea legătură...

Ezită abia sesizabil înainte de a ceda:

- Dacă doriți... Păi, e suficient să... Cum să zic?... Să-i privim chipul și să-i vorbim și... Păi, cam atât e suficient ca să ne dăm seama.

- Domnișoară Sunfield, dumneavoastră ați vorbit vreodată cu o himă privindu-i chipul?

- Dar... bineînțeles!

- Vreau să spun, ați vorbit cu adevărat? Ca și cum nu ar fi fost himă?

- Domnule Morton, chiar nu înțeleg ce sens are toată această discuție! Nu vreți să...

- Vă rog. Gândiți-vă puțin și răspundeți-mi sincer.

- În fine... Da, am... Adică... Nu. Nu am avut niciun motiv să o fac.

- Pentru că era vorba de o himă, nu-i așa?

- Pentru că nu am avut nimic de discutat cu o asemenea ființă. Himele nu sunt decât niște unelte vii destinate anumitor scopuri, și chiar nu văd ce motiv aș avea să stau de vorbă cu o unealtă, fie ea dotată cu rudimente de inteligență și cu aspect uman!

- Cu alte cuvinte, dumneavoastră nu constatați absența sufletului la o himă, ci îl considerați din start absent.

- ...Domnule Morton! O himă este creată artificial, nu de Dumnezeu, deci nu are cum să aibă suflet!

- Domnișoară Sunfield, să înțeleg că dumneavoastră ați fost creată de Dumnezeu? Părinții dumneavoastră n-au avut nicio contribuție?

- Domnule Morton, ironia dumneavoastră este de cel mai prost gust! Mă refeream, evident, la faptul că Dumnezeu a rânduit ca o ființă să se nască în urma unui act natural!

- Un viol este, cumva, un act natural? Sau o fecundare in vitro? Copiii născuți în urma unor astfel de acte sunt lipsiți de suflet?

- Știți foarte bine despre ce vorbesc!

- În regulă, să presupunem că aveți dreptate... Dar spuneți-mi, există cumva în Noul sau Vechiul Testament, în Talmud, Coran sau altă scriere sfântă vreo referire la ființele create prin inginerie genetică? Mă îndoiesc. Și atunci, de unde știți că Dumnezeu este atât de supărat pe ele încât le-a lipsit de dreptul elementar de a avea suflet? De unde știți că apariția lor nu este însăși dorința divinității? În definitiv, se presupune că nu se poate întâmpla nimic pe Pământ fără voia Domnului...

- ...Domnule Morton, dumneavoastră răstălmăciți după bunul plac preceptele religioase...

- Oare? Nu cumva aceasta au făcut-o cei care au „decis" că o himă nu poate avea suflet?

- Domnule Morton, nu pot fi de acord cu dumneavoastră...

- Păcat. Permiteți-mi să vă explic de ce consider că himele au suflet.

- Foarte bine. Dar înainte de aceasta, vă rog să-mi răspundeți la o întrebare.

- Spuneți.

- Faceți cumva parte dintr-o sectă nou creată?

- ...Sectă!? Vă gândiți la vreo adunătură de exaltați care încearcă să găsească sensul existenței adorând ceva inedit?

- Mai mult sau mai puțin.

- Nu. Nu fac parte din niciun fel de sectă, și vă pot asigura că nici măcar nu mi-a dat vreodată prin cap să mă apropii de vreuna.

- M-ați liniștit; pentru o clipă m-am temut că doriți să profitați de acest interviu pentru a face prozelitism...

- Nimic de acest gen. Doresc doar să încerc să deschid ochii oamenilor în privința tratamentului care le este aplicat himelor. Și cred că singura modalitate de a-l îmbunătăți măcar într-o oarecare măsură este să combat ideea absurdă a absenței sufletului...

- Din punctul dumneavoastră de vedere, absurdă!

- Haideți să vedem cât de absurdă vi se va părea după ce mă explic. Mai întâi, vreți să încercăm o sumară definiție a sufletului?

- Nu cred că există așa ceva...

- N-o luați în sens absolut; mă gândeam să ne limităm la ceva legat de bunul-simț.

- Foarte bine; spuneți-mi ce înțelegeți dumneavoastră prin suflet.

- Conștiință de sine?

- Evident.

- Capacitatea de a avea sentimente?

- De acord.

- De a avea compasiune?

- Da.

- De a visa? De a avea dorințe și deziluzii? De a spera și de a suferi?

- Așa este.

- De a crea?

- ...Domnule Morton, chiar vreți să fiți crezut dacă veți afirma că toate acestea pot fi experimentate de o himă?

- Nu, nu vreau să fiu crezut; pretind să fiu crezut! Înainte de a sosi în Pacifica, nu am întâlnit prea multe hime și, sincer să fiu, habar nu aveam cum anume sunt. Am trecut printr-un moment cel puțin dificil, și niște fete manga m-au ajutat fără să-mi ceară absolut nimic în schimb. Mai mult de atât, nu numai că m-au înțeles și m-au încurajat, dar mi-au și îngăduit să pătrund în micul lor univers personal; și pot să vă asigur că este cel puțin la fel de bogat ca al oricăruia dintre oamenii născuți natural pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții... Pe scurt, aceste hime considerate lipsite de suflet sunt poate chiar mai umane decât unii dintre cei care le disprețuiesc... Iar celor care consideră că sunt dezechilibrat psihic, aceste afirmații fiind numai rodul unei minți rupte de realitate, le recomand un mic experiment: pentru o zi sau două, să încerce să ignore ceea ce știu despre hime, să nu le mai considere „lipsite de suflet" și să stea de vorbă cu câteva dintre ele. Și, dacă vor observa vreo deosebire majoră între ele și oricare dintre cunoscuții lor, - exceptând, desigur, aspectul sau abilitățile create artificial, - sunt gata să retrag tot ce am afirmat până acum. Și să-mi cer în mod public scuze.

- ...Nu pot afirma că m-ați convins; totuși, domnule Morton, trebuie să recunosc că punctul dumneavoastră de vedere este interesant... De asemenea, a devenit limpede ce motiv ați avut pentru a face neobișnuita donație. Așadar, nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc pentru timpul acordat și să vă fac o promisiune: voi încerca să stau de vorbă cu câteva hime. Fiindcă ați reușit să-mi stârniți curiozitatea...

- Și eu vă mulțumesc, domnișoară Sunfield; și... mă bucur că ați luat această decizie!