Oglindiri în Enormii Lor Ochi 30

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

146

Realizatoarea emisiunii de succes și-a luat operatorul - abia atunci mi-am dat seama că tipul nu a scos o vorbă - și a plecat; nu știu cât de bună a fost ideea de a-i acorda interviul, dar, cu toate că e foarte posibil să fi amorsat o nouă serie de necazuri, nu regret că am făcut-o. Dacă dintre oamenii ce vor urmări emisiunea măcar câțiva își vor schimba felul în care privesc himele, a meritat riscul...

Îmi pun coatele pe genunchi, proptesc bărbia în palme și, privind în gol, mă gândesc la Myoona. Cu mai puțin de o săptămână în urmă, și eu am dorit să mor; însă ceea ce la mine era un act de lașitate, - acum pot să recunosc, - pentru ea sunt încredințat că a fost o opțiune lucidă: moartea, unica posibilitate de a evada dintr-o lume în care nu își putea afla locul. Și nu din cauză că nu ar fi fost capabilă să îl caute, ci, pur și simplu, fiindcă nu există. Nu pentru o ființă parțial om, parțial puma, deoarece două jumătăți atât de diferite nu puteau forma un întreg... Și totuși... Myoona avea ceva special, ceva greu de definit în vorbe sau chiar gânduri... Dacă m-ar fi lăsat să o ajut, poate că...

Închid ochii, strivind lacrimile abia născute. Nu, nu are rost să mă torturez astfel. Nu o puteam obliga să îmi accepte ajutorul. Nu aveam niciun drept să i-l impun. Și nici nu...

- Ei, ce face vedeta noastră? îmi întrerupe șirul gândurilor vocea veselă a lui Ikumi.

Tresar, surprins - nu auzisem ușa; hima azurie se tolănește în fața mea pe cealaltă canapea, în poziția ei preferată, cu tălpile proptite pe marginea măsuței, și îmi rânjește; abia acum realizez că sora ei mai-mare-dar-de-fapt-mai-mică nu i-a zis nimic când a ieșit fără să se îmbrace, dar în acest moment întrebarea de ce nu a făcut-o nu e capabilă să îmi activeze curiozitatea.

- Când te vedem pe combo? continuă să turuie Ikumi în timp ce Keiko, rămânând în picioare, se uită la mine cu atenție, însă nu ostentativ.

- Ce s-a întâmplat, Denn? întreabă încet Keiko.

Îi zâmbesc în încercarea de a nu strica ceea ce ar trebui să fie una dintre cele mai frumoase zile din viața lor și emit un „Nimic, ce să se întâmple?" mult mai anemic decât l-am dorit; Keiko se lasă pe vine, îmi prinde obrajii în palme și mă învăluie în lumina îngrijorată a imenșilor ei ochi.

- Nu mințí! De când te-ai întors, ești preocupat de ceva... Ceva neplăcut; spune-ne ce ți s-a întâmplat.

Mă desprind cu greu din privirea ei pentru a o căuta în ajutor pe a lui Ikumi. Degeaba. Și ea a început să mă cerceteze neliniștită. Oftez, învins.

- Ei, mai multe... Dar parcă n-aș vrea să discutăm despre ele chiar acum; în definitiv, această zi e a voastră!

Cele două fete schimbă o scurtă privire, pe urmă, în timp ce Ikumi vine să se așeze lângă mine, Keiko mă face să mă scufund iarăși în apele verzi ale ochilor ei.

- Denn, indiferent de motiv, nu te ascunde de noi!

- Ai promis că n-o să mai ai niciun secret față de noi - îmi amintește micuța bleu, punându-mi o mână pe umăr.

Suspin iarăși.

- Așa este; și nici nu voiam să o fac... Dar nici să vă întristez...

Fata verde mi se așază în brațe, iar cea azurie mă îndeamnă:

- Lasă prostiile! Te ascultăm.

Eliberez încă un oftat și le povestesc ce s-a petrecut. Când ajung cu istorisirea la alegerea pe care a făcut-o Myoona, lacrimile îmi voalează privirea; Keiko mi le șterge ușurel cu vârfurile degetelor, apoi mă îmbrățișează fără o vorbă. Însă la ce ar fi bune cuvintele, când atingerea fremătătoare a trupului ei spune mai mult decât cel mai elaborat discurs?... Închizând ochii, mă întreb o dată în plus dacă, într-adevăr, nu poate iubi...

- Mai lasă-mi și mie ceva de luat în brațe, egoisto! sfâșie Ikumi vraja.

Cu un fel de suspin mârâit, egoista se ridică din poala mea și se așază alături; mă întorc spre falsa fetișcană; cu o lucire în ochii enormi, - pare un pic surprinsă că sora ei a luat, aparent, în serios gluma, - se pregătește să îmi sară în brațe, dar o opresc, zicând:

- Ikumi, „citește"-mă, te rog.

Clipește de două ori și întreabă, nesigură:

- Să te citesc...? De ce?

- Fă-o, te rog; aș vrea să știu dacă a mai evoluat acel ceva din mintea mea...

- De ce? repetă, alarmată.

- Denn, te simți rău?! exclamă Keiko, aplecându-se pentru a-mi căuta privirea.

Le zâmbesc liniștitor. Sau, mă rog, încerc...

- Nu vă speriați, mă simt chiar foarte bine... cel puțin din punct de vedere fizic; e vorba de altceva. Vă explic după ce mă „citește" Ikumi.

Mai clipește o dată, ridică din umeri făcând o mutriță foarte „nu-mi pun mintea cu ăsta", încalecă pe coapsele mele și îmi aplică palmele micuțe pe obraji, cu vârfurile degetelor pe tâmple. Îi fixez irisurile azurii și aproape instantaneu simt valul călduț al minții ei inundându-mi creierul... Întreaga lume se scurge precum ceasurile din tabloul lui Dalí, se dizolvă într-un vârtej de o senzuală lentoare...

Apoi, pe neașteptate, iluzoria mișcare accelerează nebunește, crâmpeie de imagini născându-se jur-împrejur, năpustindu-se în încercarea de a mi se întipări în memorie...

Un chip feminin asiatic, de o frumusețe aproape perfectă, surâde, rostind: „Ohayo, Aoi!"; unul masculin, urâțit de o grimasă, se răstește: „Stai locului, idioato! Nu te-au învățat nimic pân-acum!?"; altul, cu un ton în același timp blazat și gâtuit: „Ia să vedem, intră și a mea?"; capul unui câine ciobănesc care gâfâie cu limba atârnândă; o femeie pe cale de a-și pierde tinerețea și un bărbat machiat schimbând o privire în timp ce el spune: „Ar fi o idee..."; o fetiță cu imenși ochi manga, verzi ca părul strâns în două codițe, râde cristalin, întinzând plină de încredere mânuțele...

La fel de brusc cum a început, sarabanda imaginilor se oprește; clipesc, amețit, luptându-mă cu senzația de prăbușire, în timp ce o ultimă voce își lasă ecoul indiferent în preajma mea: „Nu mă interesează. Faci ce ți se cere."

Ikumi geme încetișor și se lipește lipsită de vlagă de pieptul meu; o prind în brațe pentru a o susține, deși amețeala nu m-a părăsit și mă tem că nu voi reuși decât să o fac să cadă odată cu mine; Keiko se apleacă înspre ea, exclamând:

- Ikumi, ce-ai pățit!?

Fata bleu răsuflă adânc și, prinzându-se de brațele mele, se trage înapoi cât să mă poată privi în ochi; după ce se asigură că mă uit și eu într-ai ei, zâmbește strâmb și murmură:

- Nu știu dacă ai făcut-o intenționat sau nu, Denn, da' nu-mi amintesc să-ți fi îngăduit să scotocești prin amintirile mele!

Confuz, mormăi:

- Scuză-mă... Nu știu de ce s-a întâmplat... M-a surprins și pe mine...

Zâmbetul îi capătă o nuanță poznașă.

- Baka! Am glumit; poți să o faci de câte ori vrei, nu am nimic să-ți ascund.

Hima cu plete verzi ridică o sprânceană.

- Atunci de ce... Erai gata să leșini, am crezut că ți-a făcut... adică... ți s-a întâmplat ceva și ai încercat să te împotrivești!

Ikumi dă din umeri.

- M-nu, am fost doar surprinsă; e prima dată când persoana pe care o citesc mă citește la rându-i în același timp...

O fixez uimit.

- Asta s-a întâmplat? Te-am „citit"? Așa e când „citești" mintea cuiva?

Îmi zâmbește iar.

- Nu chiar. E ceva mult mai controlat, probabil că te-a surprins și pe tine și atunci...

Privesc într-o parte.

- Mda, de surprins, chiar că m-a surprins...

- Cu toate astea, ai reușit să-mi citești în minte lucruri pe care le uitasem demult...

O fixez din nou.

- Știi ce anume am „văzut" în memoria ta?

- Da, fiindcă te citeam în același timp.

Sunt un idiot, ar fi trebuit să mă gândesc la asta... Cu voce moale, spun:

- Presupun că n-ai mai apucat să vezi ce-i cu ceva-ul...

Închide pentru o secundă-două ochii, după care se uită direct într-ai mei și răspunde:

- Ba da. Nu mai este.

Tresar și, nefiind sigur că am auzit bine, vreau să o rog să repete; însă ea continuă:

- Adică... nu l-am mai găsit. M-am... Cum să zic...? Cred că, pur și simplu, m-am rătăcit.

- Din cauză că ți-ai dat seama că te citea și el? pune Keiko întrebarea la care mă gândeam și eu.

Micuța azurie clatină din cap.

- Nu, nu... Vreau să spun că mintea lui Denn este acum mai... mai vastă și... mai complicată... Mai greu de străbătut când o citești... În fine, ceva de genul ăsta, cred că înțelegeți voi...

Schimb o privire cu Keiko - nici ea nu pare tocmai lămurită. Sora ei interpretează corect expresiile noastre.

- Ei, la naiba! Cum vreți să vă explic clar dacă n-am mai întâlnit așa ceva!?

- Ikumi, vrei să... - zic, șovăitor - să încerci din nou? O să mă străduiesc să mă controlez cumva ca să nu te „citesc" și eu...

Ezită câteva clipe înainte de a răspunde:

- Denn, nu te supăra, dar chiar nu aș vrea. Nu astăzi.

- De ce insiști? E ceva care te îngrijorează, nu-i așa? întreabă cu voce joasă fata verde, cercetându-mă neliniștită.

Oftez, ocolindu-le pentru moment privirile, apoi mă hotărăsc să mărturisesc ce mă frământă:

- Da, chiar dacă „îngrijorare" nu e cuvântul cel mai potrivit... Cum să vă explic...? De când am ajuns aici, au fost câteva întâmplări care m-au pus pe gânduri... E vorba de „puterile", cum le numiți voi, pe care le-am dobândit: nu știu ce anume... sau, mai degrabă, câte pot să fac... Pe de-o parte, am impresia că, asemenea Păpușarului, pot determina persoane necunoscute să acționeze cum vreau... Nu-i vorba numai despre Vanessa și loterie... Mi-am dat seama că, de câte ori am fost într-o situație... neplăcută, să-i zic, și mi-am dorit să apară un polițist... ei bine, în scurt timp chiar a venit o patrulă!... De pildă, puțin mai devreme, când m-a salvat Myoona... Sau atunci când te-au atacat nenorociții ăia, Keiko... De altfel, acum când mă gândesc mai bine, mă întreb dacă nu cumva sunt vinovat pentru incidentul acela...

Fetele mă fixează consternate.

- Ce prostie mai e și asta?! exclamă Ikumi. Cum să fii tu vinovat?!

Ezit câteva clipe înainte de a răspunde:

- Păi... Vedeți voi, mergeam în spatele lui Keiko pe stradă, nu știam că era chiar fata pe care o zărisem aplecată deasupra mea când m-am trezit aici, și m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să o cunosc... Și poate tocmai de-asta a fost atacată...

Keiko încruntă o sprânceană.

- Stai puțin... Ceea ce vrei să zici e că golanii ăia au încercat să mă violeze la comanda ta inconștientă!?

- Ăăă, da... Ceva de genul ăsta... Bineînțeles că nu m-am gândit la un viol sau vreun alt fel de atac împotriva ta, ci doar la o ocazie de a te cunoaște... Presupun că, dacă e adevărat ceva din asta, violența a fost singurul mod în care nenorociții ăia au putut să-mi îndeplinească dorința...

- Cred că exagerezi - afirmă sec hima verde.

- Îți patinează creieru'! adaugă cu delicatețe cea azurie.

- Posibil... - murmur. Era doar o speculație... Dar am mai observat ceva, și aici nu mai poate fi vorba de imaginația mea...

Mă opresc, șovăind.

- Hai, spune-odată! Ce aștepți, să ne rugăm de tine?! mârâie Ikumi.

Oftez, cu privirea în podea.

- Visele mele... Mi-e teamă că visez ceea ce urmează să se întâmple...

- Ei, hai, Denn! protestează Keiko. Te îngrijorezi degeaba, toți avem vise care par premonitorii; însă le considerăm așa numai pentru că uneori trăim ceva care seamănă cu o întâmplare dintr-un vis avut nu cu mult timp înainte. Simple coincidențe...

Mai suspin o dată.

- Ar fi bine să fie numai atât... Numai că ai fost manipulată de Păpușar tocmai după ce am visat că ai devenit o marionetă în mâinile lui; iar azi-noapte, am visat-o pe Myoona cerându-mi să o eliberez... Și când am vrut să o salvez, mi-a cerut să nu o fac, moartea fiind pentru ea o eliberare!

- Nu cumva a folosit cuvintele acelea tocmai fiindcă i-ai povestit ce ai visat? punctează pseudo-puștoaica.

Clipesc, mirat.

- De unde știi că am vorbit cu ea despre asta?!

Surâde cu șiretenie.

- Orice fapt aparent ieșit din comun trebuie să aibă o explicație simplă...

- Oricând se poate găsi o explicație „simplă" dacă o cauți cu tot dinadinsul... - bombăn.

- Ei, nu te supăra, Denn... - intervine pe un ton împăciuitor tânăra cu plete verzi. Poate că e așa cum presupui tu, dar nu-i exclus să fi sărit la concluzii din cauza stresului în care trăiești de când ai ajuns aici; în definitiv, ți s-au întâmplat atât de multe în atât de scurt timp...

S-ar putea să aibă dreptate... Sau nu.

147

Restul serii s-a scurs fără ca vreunul dintre noi să revină asupra subiectului; nu sunt convins că fetele sunt într-adevăr atât de sceptice pe cât s-au arătat, dar nici nu am încercat să verific dacă bănuiala aceasta are vreun fundament - nu de alta, însă chiar ar trebui să fie ziua lor, nu a mea. Așadar, am căutat să ne simțim bine, și, organizând spontan un concurs fără premii de amintiri hazlii, în cele din urmă chiar am reușit. Apoi, după câte o rundă de bălăceală, m-am retras împreună cu Keiko în dormitor; o privesc, îmi zâmbește, și, simțind cum emoția începe să îmi fluture în abdomen, mă hotărăsc să îi pun întrebarea pentru care nu am găsit până acum momentul potrivit; sper ca acesta să fie...

- Keiko... știu că ne-am cunoscut de puțin timp, dar... aș vrea să-mi spui dacă... Adică... Sper să nu crezi că... - eșuez lamentabil în tentativa de a formula întrebarea.

- Ce este, Denn? (Mă cercetează vag îngrijorată.) S-a întâmplat ceva?

- Ăăă... nu; doar... - bâigui. Ei, fir-ar să fie! Parc-aș fi un puști nătâng!

- Poate chiar ești! chicotește. Hai, vino-n mine să te liniștești...

Nu asta voiam să se întâmple, - cel puțin, nu chiar acum, - însă cel de-al doilea cap al meu decide că nu este o idee atât de rea; așadar, începem să facem dragoste. La câteva clipe după penetrare, Ikumi intră, se așază turcește pe cealaltă saltea și, cu un surâs ambiguu, ne privește. Emit o mormăială și mă uit urât la ea; surâsul nu se lasă intimidat, Keiko șoptește:

- Ignor-o, Denn...

- Cum naiba s-o ignor!? Ce-s eu, actor porno!? Ți se pare normal să se uite la noi?!

- Nu-ți face probleme, e ceva obișnuit să facem sex una în văzul celeilalte... - mă informează fata verde.

- O fi pentru voi, nu și pentru mine! bombăn.

Micuța bleu dă din umeri.

- Dacă tot nu vrei să mă fuți, măcar să privesc cum i-o tragi lui Keiko. Nu-mi poți refuza și plăcerea asta!

O fixez un lung moment, clipesc o dată, de două ori, - nu pare câtuși de puțin impresionată de căutătura mea, - apoi mă întorc spre Keiko:

- Își bate joc de mine sau e doar o impresie de-a mea...?

Acum fata verde e cea care zâmbește.

- Nu numai.

Mai clipesc o dată.

- Nu numai... ce?!

- Adică își bate joc de tine, dar îi și place să privească; hai să ne vedem de treaba noastră.

Mă uit din nou înspre Ikumi, care surâde în continuare; Keiko mă trage înspre ea, împingându-și pelvisul către al meu și, spre propria-mi stupefacție, încep să fac dragoste sub cei doi enormi ochi azurii...

După câteva minute, Keiko mă răsucește pe spate și se ridică pentru a mi se așeza pe piept, cu vulva nu departe de bărbia mea; înțeleg mesajul și, cu toate că nu prea mă pricep la așa ceva, - și nici nu prea înțeleg de ce a ales acest moment, - încerc să nu o dezamăgesc; nu pare să sesizeze lipsa mea de experiență în ce privește cunnilingus-ul. Sau se preface că mă descurc... Partea proastă e că nu durează mult până mă dumiresc de ce a făcut-o: Ikumi mă încalecă la rându-i și, cu o îndemânare trădând vasta experiență în domeniu, se poziționează din aceeași mișcare.

- Hei, ce...!? exclam înăbușit.

- Ș-ș-ș... E-n regulă, Denn... - șoptește Keiko.

- Ba nu-i în regulă! protestez, încercând să o dau la o parte pe Ikumi cu o zvârcolire; tot ce reușesc e să o așez mai bine.

- Acum e - chicotește fata bleu în timp ce sora ei îmi potrivește la loc capul între coapse.

Scot o onomatopee - care, din păcate, sună mult mai puțin vehement decât am sperat - și, depășit de situație, ejaculez. Ikumi emite un fel de oftat, iar Keiko un „Mmh?" nedumerit.

- La naiba... - bombăn.

- Măcar de data asta nu ți-ai dat drumul pe mine... - comentează hima azurie.

- Denn... - murmură cea verde.

- N-ați vrea să vă ridicați de pe mine? mă interesez cât de calm pot.

Keiko se execută imediat, în schimb Ikumi rămâne pe poziție și mă privește drept în ochi; zâmbetul de mai înainte a cedat locul unei expresii greu de interpretat - pare să fie în același timp tandră și nemulțumită.

- Ikumi?... - zic încet.

- Da, Denn?

- Vreau să mă ridic.

- Bine.

Continuând să mă învăluie în azuriul imenșilor ei ochi, se sprijină cu palmele-i micuțe de șoldurile mele și se dă la o parte atât de lent încât am senzația că privesc o secvență filmată cu încetinitorul. Într-un târziu, e așezată în genunchi pe marginea saltelei; reușesc să mă desprind de privirea ei, o caut pe a lui Keiko, - care, după ce i-o prind, apleacă ochii parcă jenată, - apoi mă ridic și mă îndrept către baie; mă opresc în prag pentru a spune fără să mă întorc:

- Dacă n-aș ține atât de mult la voi, pentru chestia asta nu v-aș fi iertat prea ușor.

- Știm... - chicotește Ikumi.

148

Sprijinindu-mă cu mâinile de marginea lavoarului, fixez absent mutra din oglindă. Caut să îmi dau seama de ce m-a enervat atât de mult tentativa fetelor de a face sex în trei - în definitiv, orice bărbat cât de cât normal ar fi fost încântat să participe la așa ceva... Dar sunt eu apt de a fi înscris în categoria respectivă? Din câte mă știu, întotdeauna am fost un fraier în privința femeilor - una dintre tipele de care am fost îndrăgostit chiar mi-a reproșat că nu m-am culcat cu toate fetele care ar fi fost dispuse să o facă... Iar Ikumi... Ei, fir-ar ea să fie de zăpăcită! Chiar că țin la ea... Suficient de mult ca, în ciuda comportamentului ei, să nu o pot privi ca pe un obiect sexual...

Oftez, închid ochii pentru o clipă, apoi îmi privesc iar imaginea reflectată, bombănind:

„Fetele n-au vrut decât să te facă să te simți bine, iar tu te-ai comportat ca un hipopotam într-o expoziție de porțelanuri!"

Bine, de fapt cred că ăsta a fost pretextul, mai degrabă le bănuiesc de a fi regizat manevra pentru a mă determina să fac dragoste și cu Ikumi... Fac o grimasă, nemulțumit de propriile-mi gânduri, pe urmă tresar și mă uit mai atent în oglindă.

Ce naiba...!?

Mă apropii și, consternat, îmi trec degetele prin părul de la tâmple; nu, nu mi s-a părut: nu mai am nici măcar un fir cărunt! Cuprins de o bănuială, îmi studiez fața. Așa e. Ridurile mi s-au estompat, arăt cu cel puțin zece ani mai tânăr... Înghit în sec și aplec privirea, speriat de ceea ce am constatat. Și tresalt iar.

Rana făcută de stilet pare complet cicatrizată, coaja e gata să se desprindă... Mașinal, o îndepărtez cu unghia. Da, nu a mai rămas nicio urmă... De acord, nu era adâncă, dar să dispară în câteva ore?! Închid ochii și îmi masez pleoapele. În definitiv, de ce nu? Dacă am fost capabil să accelerez vindecarea lui Sayuri, de ce nu aș putea să o fac și pentru mine însumi? Și de ce nu aș fi capabil să îmi întineresc corpul?

Trag adânc aer în piept și îmi fixez iarăși chipul. În ce mă transform oare...?

149

„Bună seara."

„Hola, Păpușarule! Te-ai hotărât în sfârșit să mă contactezi? Hmm! După mutra pe care o faci, aș zice că n-ai vești bune..."

„Trebuie să recunosc că nu."

„Lasă-mă să ghicesc: asasinul tău cel grozav nu a reușit să se ocupe de amicul nostru!"