Oglindiri în Enormii Lor Ochi 33

Profit de începerea publicării celei de a doua părți pentru a le mulțumi tuturor celor care, în ciuda postărilor la intervale deseori exagerat de lungi, au avut răbdarea de a citi până aici; cu această ocazie, m-am gândit să vă prezint câteva informații despre acest roman.

Am întâmpinat o problemă legată de publicare: o particularitate a lui Ikumi fiind exhibiționismul, ea urma să fie tot timpul complet goală, nuditatea în public fiind permisă în societatea fictivă unde are loc acțiunea; pe lângă aceasta, ea era și protagonista celor mai multe dintre scenele sexuale. Or, regulamentul Literotica interzice prezentarea personajelor având mai puțin de 18 ani în timpul unor acte sexuale sau în ipostaze sexualizate. Am presupus că nu se aplică în cazul lui Ikumi, care are 30 de ani, dar când am postat episodul în care este introdusă, mi-a fost respins deoarece Ikumi stătea în fața lui Denn în pielea goală, așezată astfel încât să își expună pizda, - postura ei obișnuită, de altfel, - ceea ce editorii au considerat că încalcă regulile site-ului. Le-am explicat că Ikumi este creată prin inginerie genetică și are doar aspect de fetișcană de 12 ani, fiind în realitate adultă, însă mi-au replicat că vârsta reală nu are importanță, poate fi și „spirit multimilenar reîncarnat sau android", contează numai aparența... Nu era nicio precizare de acest gen în regulament, presupun că au inventat-o pe moment. Desigur, Ikumi putea să rămână cea mai indecentă și activă sexual dintre eroinele romanului dacă adăugam șase, șapte ani vârstei aparente, dar aceasta ar fi însemnat să dispară tot farmecul diferenței dintre cele două surori - cea mare, care e de fapt mai tânără, și cea mică, în realitate mai matură.

În concluzie, am fost nevoit să aduc numeroase modificări textului, păstrând totuși comportamentul exhibiționist al lui Ikumi, nuditatea și postúrile explicite pe care ea le adoptă constant fiind sugerate cât de clar a fost posibil în condițiile date. Însă am eliminat pasajele în care se masturbează în fața lui Denn, iar când nu am găsit altă soluție, am omis și descrierile avansurilor fizice pe care ea i le face - deși în prima parte a romanului el vrea să fie numai cu Keiko, insistențele lui Ikumi conduceau frecvent la contacte sexuale, de la stimularea penisului prin diverse atingeri, până la felație sau inițierea sexului vaginal, însă de cele mai multe ori era împiedicată, fie de el, fie de diverse evenimente, să ajungă la finalizarea actelor.

Întrucât contrastul dintre cele două fete nu mai are relevanță după moartea lui Keiko, iar desfășurarea evenimentelor din partea a doua a romanului nu permite menținerea cenzurării actelor sexuale ale lui Ikumi, am profitat de faptul că am plasat acțiunea într-un univers fictiv unde manipularea genetică este ceva obișnuit și am introdus modificarea vârstei aparente a personajului, modificare inexistentă în textul inițial; astfel dispărând problema legată de regulamentul site-ului, „noua" Ikumi va putea fi prezentată așa cum inițial era pe întreg parcursul romanului: permanent nudă, inclusiv în public, și foarte activă sexual; desigur, pozițiile obscene pe care le adoptă, detaliile anatomiei ei și scenele de sex în care este implicată vor fi descrise cât se poate de explicit.

Lectură plăcută!

Oglindiri în enormii lor ochi

Partea a doua: Ikumi

167

Peretele... nu, un tavan albăstrui este tot ce văd când deschid ochii. Parcă nu avea culoarea asta... Nu contează. Important e doar faptul că nu a fost decât un alt coșmar. Atât. Un afurisit de coșmar. Acum mă voi întoarce pe o parte și o voi lua în brațe pe Keiko, iar atingerea caldă, mătăsoasă și parfumată a corpului ei îmi va risipi de îndată ultima...

- Ah, v-ați trezit! Cum vă simțiți? intervine o voce, stricându-mi planul.

Și nici măcar nu e a lui Keiko.

Mă încrunt și îi caut din priviri sursa. Este o infirmieră plinuță, cu șuvițe violacee ițindu-se de sub o bonetă la fel de albăstruie precum tavanul. Infirmieră...!? Unde...?!

- Hei, ușurel, nu vă agitați! zice, împingându-mă înapoi la orizontală fără brutalitate, însă cu neașteptată forță.

- Unde sunt?

- La Spitalul Sfântul Andrew.

Nu. Nu se poate.

Totuși...

Nu am visat.

Keiko...

- Nu mi-ați zis cum vă simțiți - insistă infirmiera.

- Habar n-am - mormăi. Nu știu. Nu-mi pasă.

Ridică din umeri.

- Nu prea rău, s-ar zice... Doctorul Morita e momentan plecat, dar a zis că dacă vă simțiți bine când vă treziți, pot să-l las pe inspector să vă interogheze.

Răspund cu un sunet care poate însemna orice; infirmiera îmi adresează un zâmbet șters și iese din rezervă; un moment mai târziu, inspectorul își trage un scaun și se așază lângă mine - e același de ieri, grăsunul cu nume polonez.

- Cum vă simțiți, domnule Morton?

M-am cam săturat de întrebarea asta. Dau din umeri.

- Fizic, bine. Cred.

- Aha...

Mă fixează un timp cu o privire greu de interpretat.

- Puteți să-mi spuneți ce s-a întâmplat? vorbește într-un târziu.

Un lung moment rămân cu ochii îndreptați spre albăstruiul tavanului, pe urmă întorc încet capul spre el; cred că tocmai se pregătea să repete întrebarea.

- A ucis-o pe Keiko...

Mă fixează lung, apoi clipește.

- Keiko...? E numele himei manga cu care erați?

Nu cred că e atât de prost pe cât sugerează întrebarea lui; însă nici nu mă interesează de ce se preface.

- A vrut să mă omoare și Keiko m-a salvat. Asta-i tot.

Se foiește în scaun, nemulțumit.

- Asta ne-am dat seama și noi... Oricum, se pare că sunteți un fel de protejat al himelor, având în vedere că și ieri...

Ceva în intonația avută când a pronunțat „al himelor" mă deranjează; mă uit dezaprobator la el; presupun că înțelege mesajul tăcut, întrucât schimbă subiectul:

- În fine, nu cred că asta contează acum... Ați putea să-mi spuneți ce s-a întâmplat cu asasinul?

- A murit.

Are un gest de nerăbdare - probabil că încep să îl enervez, dar se străduiește să își păstreze calmul.

- Domnule Morton, cum a murit?

Întorc iarăși privirea către tavan.

- Nu știu. Pur și simplu, a murit înainte de a trage a doua oară.

Nu am nevoie să mă uit la el pentru a-mi da seama cât de mult îl nemulțumește răspunsul. Își drege glasul - sau poate chiar mârâie - și insistă:

- Bine, evident că asta s-a întâmplat! Vă întreb dacă știți de ce a murit tocmai atunci!

Sigur că știu. Însă niciodată nu va auzi de la mine: „Mi-am ieșit din fire când a împușcat-o pe Keiko și, folosind o putere dobândită după ce am ajuns aici venind dintr-o altă lume, l-am ucis." Și nici măcar ceva care ar putea să îi sugereze asta.

Îl privesc drept în ochi.

- Inspectore, habar n-am. Probabil că a avut un stop cardiac sau mai știu eu ce; colegii dumneavoastră, legiștii, vă vor lămuri după autopsie. Iar dacă sperați să aflați de la mine de ce i s-a întâmplat exact atunci, vă dați seama că nu pot să vă răspund. Ceea ce pot să vă spun, este că-mi pare al naibii de rău că n-a crăpat înainte de a o ucide pe Keiko.

La sfârșit, am fost sincer... Dacă aș fi știut puțin mai devreme că am puterea aceasta! Chipul lui Keiko îmi revine iar în minte și întorc o dată în plus capul - nu îmi dau seama prea bine de ce, dar nu vreau să îmi vadă lacrimile.

- Mda... - mormăie inspectorul, mai mult pentru a umple golul previzibil din dialog. Și totuși, nu vi se pare bizar?

„Ți s-ar părea și mai bizar dacă ai ști mai mult...", mă gândesc, însă nu îi răspund decât cu un simplu:

- Ba da.

Așteaptă un moment să continuu; când se lămurește că nu o voi face, ridică din umeri, aruncându-mi o privire nu tocmai amabilă.

- Cred că știu deja răspunsul dumneavoastră, dar oricum trebuie să vă întreb: l-ați mai văzut vreodată pe asasin?

- Nu.

- Și tot nu puteți să-mi spuneți cine vă vrea moartea?

Un „puteți" care seamănă remarcabil de mult cu „vreți"...

- Dacă știam, acum nu aș fi fost aici.

Se încruntă.

- Ce trebuie să înțeleg din această afirmație?

- Că aș fi putut evita nenorocirea. (Îl fixez din nou.) La ce vă gândeați?

Rămâne încruntat și strânge buzele înainte de a răspunde:

- Domnule Morton, sper, spre binele dumneavoastră, că nu v-ați gândit să acționați de unul singur împotriva celui care a comandat asasinarea dumneavoastră!

Revin la albăstruiul tavanului.

- Mă tem că ați văzut prea multe filme de acțiune...

- Hmm... Atunci, nu ne mai refuzați protecția?

- Dacă prin „protecție" înțelegeți un agent himă care să se țină scai de mine, o refuz.

Iarăși se încruntă, însă cu o mină diferită.

- „Să se țină scai"...?

Altă expresie care nu există aici...

- E o vorbă din nord, de unde sunt; înseamnă: care să stea tot timpul lângă mine.

- Mda... Domnule Morton, este evident că știți mult mai mult decât spuneți, iar atitudinea dumneavoastră mă face să bănuiesc că sunteți implicat în ceva ilegal. Desigur, nu vă pot obliga să acceptați protecția noastră, dar ceea ce s-a întâmplat mai devreme ar trebui să vă facă să vă gândiți mai bine dacă decizia asta e cea mai potrivită. Până acum ați avut noroc, dar...

- Noroc...!? exclam, enervat. Inspectore, fata cu care eram, fata care și-a dat viața pentru ca eu să am „norocul" de a rămâne în viață, era iubita mea, fir-ar să fie!! Chiar credeți că mă pot considera norocos când am pierdut-o?!

Pentru o clipă rămâne interzis, însă are, totuși, delicatețea de a nu rosti ceea ce gândește, chiar dacă i se citește în întreaga atitudine: „Dar nu era decât o himă..."

- În fine, cum spuneam, nu vă pot obliga... - vorbește într-un târziu. Dar poate ar trebui să vă puneți întrebarea dacă ceea ce încercați să ascundeți merită riscul; și nu mă refer la dumneavoastră, ci la toți nevinovații care au de suferit din această cauză: vânzătorul de la Jaguar e doar unul dintre ei.

- L-a omorât și pe el?... - întreb aproape în șoaptă.

- Nu, dar mult nu a lipsit; când l-am găsit, abia mai respira din cauza călușului îndesat în gură.

„Îmi pare rău...", este ceea ce intenționez să răspund, însă nu emit decât un mormăit echivoc.

- Mda. (Se ridică în picioare.) Asta ar fi tot pentru moment. Vă aștept la comisariat să semnați o declarație.

Se îndreaptă către ușă, dar îl opresc:

- O clipă, inspectore...

Se întoarce, cu sprâncenele ridicate interogativ.

- Unde... (Vocea mi se stinge; îmi dreg glasul pentru a putea continua.) Unde o găsesc pe Keiko?...

Sprâncenele îi rămân înălțate, pare să nu înțeleagă; adaug:

- Fata manga; de unde pot să o iau?...

- A! (Mă fixează ciudat.) Ce vreți să spuneți?

Rămân pentru o clipă interzis.

- Nu știți la ce morgă a fost dusă?

Nu îmi dau seama ce exprimă mina pe care o face polițistul - poate un amestec de compătimire cu nedumerire și iritare...?

- Domnule Morton, cadavrul himei a fost ridicat de serviciul de salubritate; de unde vreți să știu la ce incinerator a fost dus? Sunt polițist, nu gunoier!

Și, răsucindu-se pe călcâie, iese fără o altă vorbă.

Nu am idee cât timp am stat împietrit, cu mintea refuzând să accepte informațiile primite... "Serviciu de salubritate"...? „Incinerator"...?! „Gunoier"...!? O, Doamne!!

Keiko...

168

„Bună ziua..."

„Nu. Să nu-mi spui că iar ai dat greș!"

„Păi, de fapt..."

„...Idiotule! M-ai asigurat că de data asta nu mai are cum să scape!!"

„Nu avea cum..."

„„Nu avea cum"!! Nu avea cum, și totuși a reușit! Păpușarule, am impresia că faima ta e nejustificată!"

„Ascultă, n-a fost vina mea! De unde mama mă-sii puteam să știu că poate să facă așa ceva?!"

„De câteva zile îl urmărești și tot n-ai fost în stare să te lămurești ce poate să facă și ce nu!?"

„Nu, nu am fost! Nu atâta vreme când de fiecare dată se-ntâmplă ceva neprevăzut! Ce-s eu, clarvăzător, să știu dinainte?!"

„Mmmh!... Și ce înseamnă: „poate să facă așa ceva"? Ce s-a mai întâmplat de data asta?"

„S-a-ntâmplat că nenorocitu-ăsta e cel mai al dracu' de puternic ucigaș mental pe care l-am întâlnit vreodată! De fapt, nici nu credeam că poate să existe cineva cu o asemenea putere!"

„N-o mai lungi și explică odată! Ce a făcut?!"

„L-a omorât pe asasinul pe care l-am trimis după el. De la vreo treizeci de picioare. Fără niciun efort. Doar l-a privit și tipu' a căzut secerat."

„...Nani!?! Ce tot vorbești!? Cum adică?!"

„Exact cum ți-am spus. L-a omorât doar uitându-se la el."

„Niciun mental nu poate să facă așa ceva! Ești sigur că asta s-a întâmplat?"

„Absolut. Am urmărit totul de la distanță."

„Descrie-mi!"

„Asasinul l-a dus pe terasa unde sunt parcate mașinile unei reprezentanțe Jaguar; era cu hima aia manga cu păr verde. De fapt, cred că târfa i-a salvat viața, fiindcă a sărit în față și a-ncasat ea împușcătura. După aia individul s-a repezit la ea, a luat-o în brațe, a strigat ceva și, uitându-se la asasin, pur și simplu l-a omorât. Asta a fost tot."

„Nu se poate! Nimeni nu poate omorî doar cu privirea! Trebuie să fi făcut și altceva!"

„Probabil. Însă eram prea departe ca să-mi dau seama ce anume. Presupun că poate să ardă creierele, ca himele ucigașe, dar de la distanță..."

„Ești sigur...?"

„Am spus: „presupun"; de unde vrei să știu sigur?! Asta e tot ce pot să deduc din ce am văzut."

„Hmm! Dacă-i adevărată presupunerea ta... Atunci..."

„...Atunci...? Ei, ce vrei să spui?"

„Nimic. Nimic, deocamdată. Trebuie să mă mai gândesc."

„Bine, în timp ce te mai gândești, eu o să caut altă cale de a-l omorî pe ăla..."

„Nu."

„Ascultă, nu renunț la contractul ăsta! M-am angajat să-l omor, și asta o să fac! Chiar dacă va trebui să-l urmăresc până la porțile iadului pentru asta!"

„Deocamdată nu mai faci nimic în sensul ăsta. Ai înțeles, Păpușarule?"

„...Nu. Nu-nțeleg ce vrei de fapt..."

„Nici nu trebuie. Fă-mi rost de rezultatul autopsiei tipului pe care l-a ucis tipul; poți, nu?"

„Adică, a asasinului? Da, pot. Dar de ce...?"

„Nu te interesează. Îmi trebuie. După ce aflu cauza exactă a morții lui o să hotărăsc ce trebuie să faci în continuare. E clar?"

„Cum vrei. Dumneata plătești."

„Mda, eu plătesc. Și după cât de mult te plătesc, e cazul să te miști mai repede decât ai făcut-o până acum! Sayonara!"

169

Odată ieșit din clădirea spitalului, rămân încremenit în lumina roșiatică a Soarelui ce se apropie de asfințit; nu mă așteptam să fi trecut atât de mult timp, chiar dacă discuția în contradictoriu purtată cu doctorul Morita - care, până nu l-am condus prin exasperare la concluzia că ar fi preferabil să se debaraseze de mine, nu mi-a aprobat externarea - a părut să dureze o veșnicie. Dar nu această constatare m-a țintuit locului ci, pur și simplu, gândurile...

O parte din mintea mea refuză să accepte dispariția lui Keiko, însă nu este decât o ultimă zvâcnire a confuziei în care m-au aruncat cele întâmplate; ceea ce simt în primul rând este un gol imens, un sentiment de neputință, de ratare, chiar mai puternic decât cel care mă împinsese către sinucidere cu nici o săptămână în urmă, când încă eram acasă... Dar acum nu mă mai gândesc la a-mi lua viața. Sau, poate, sunt lipsit chiar și de fărâma de energie necesară pentru a face acest pas...? Nu aș fi crezut vreodată că e posibil ca în atât de scurt timp cineva să devină atât de important pentru mine, iar pierderea ei nici nu știu cum o pot considera altfel decât cea mai mare batjocură a sorții... Dacă există, totuși, o divinitate a cărei preocupare este destinul oamenilor, îmi pare foarte rău, nu o pot considera chintesența bunătății și a înțelepciunii, - așa cum o elogiază mai toate religiile, - fiindcă numai o entitate sadică sau, în cel mai fericit caz, stupidă ar fi acceptat ca o ființă luminoasă precum Keiko să dispară numai pentru supraviețuirea unuia ca mine...

- Ce faci dom'le, dormi în mijlocu' drumului!? mă aduce la realitate vocea arțăgoasă a unui hispanic căruia i s-a părut un efort exagerat să mă ocolească.

Mergând încet, pornesc spre ieșirea din curtea spitalului; nici măcar nu știu în ce direcție trebuie să mă îndrept - de fapt, ceea ce nu știu în acest moment este unde să mă îndrept. Nu vreau să mă întorc la apartamentul fetelor. Ultimul lucru care ar mai lipsi acum ar fi să o pun și pe Ikumi în pericol... În plus, nici nu știu cum să îi spun ce s-a întâmplat...

Și atunci? Unde să merg? Într-un bar, pentru a reveni la vechiul obicei de a-mi îneca durerea în alcool? Într-o cameră de hotel, unde să plâng în voie? La naiba, numai la atât mă duce mintea!?

„Denn...", îmi răsună în gând vocea lui Keiko; închid ochii - de parcă astfel mi-aș putea împiedica lacrimile să izbucnească o dată în plus - și mă opresc după un pas clătinat.

„Lasă-mă să plec, Denn... Te iubesc... Ai grijă de Ikumi... Voi doi trebuie să fiți împreună..."

Frisonând, trag adânc aer în piept. Cât de egoist trebuie să fiu pentru a nu mă gândi decât la durerea mea? Dacă trebuie să fac ceva acum, este să îndeplinesc ultima rugăminte a lui Keiko... Chiar dacă Ikumi nu este o fată care să aibă nevoie de ajutorul cuiva.

Sau poate că da...?

170

Cobor din taxi la capătul străzii și mă îndrept cu pași lenți spre imobil - un mic răgaz până voi da cu ochii de Ikumi... Da, îmi va fi greu să întâlnesc privirea ei azurie, dar și mai greu va fi să îi spun despre Keiko... Măcar de aș ști cum să îi spun... Cu cât mă apropii mai mult, cu atât mai insistent își face loc ideea de a ceda lașității și de a trece mai departe, de a amâna măcar pentru câteva ore momentul... Însă nu e posibil. Nu când Ikumi mă așteaptă sprijinită de zid, lângă intrarea imobilului; chipul îi este întunecat, dar a pus în practică ceea ce a afirmat nu demult: e complet goală. Însă am impresia că mai e ceva ciudat la ea, pe lângă contrastul dintre nuditate și mină. „Chiar e momentul să mă gândesc la toate astea?!", mă critic mental.

Mă fixează cu enormii ochi albaștri deveniți două blocuri tăioase de gheață; nu reușesc să îi susțin privirea. Așteaptă până ajung lângă ea și, înainte de a izbuti să rostesc ceva, șoptește mârâit:

- Vino sus.

O urmez în tăcere; abia intrați în apartament, se întoarce către mine și izbucnește:

- Ce mama dracu' ai făcut!?! Parcă trebuia să ai grijă de Keiko!! Cum ai putut?! Cum ai putut s-o lași să moară!?!

- De unde... - încep cu voce înecată o întrebare, dar realizez brusc ce s-a întâmplat.

Ikumi a simțit moartea surorii ei... Uitasem cu desăvârșire de legătura telepatică dintre cele două fete.

- Eu... Știi... - mă bâlbâi penibil înainte de a mă bloca, incapabil să mai articulez vreun cuvânt.

Mă mai fixează un lung moment. Nu reușesc să citesc nimic în imenșii ei ochi - poate fiindcă prea multe gânduri se reflectă în același timp în ei, poate doar fiindcă sunt eu însumi prea tulburat pentru a putea să îi înțeleg privirea... Apoi îmi întoarce spatele și intră în living; îmi regăsesc parțial glasul și murmur:

- Ikumi, eu... Îmi pare atât de rău...

Fără să se întoarcă, îmi aruncă cel mai vehement Baka!! pe care l-am auzit vreodată, apoi se trântește pe una dintre canapele, îmi mai aruncă o căutătură furioasă și mârâie:

- O vorbă să nu mai scoți! Și stai departe de mine, că nu știu ce-aș putea să-ți fac!

Rămân câteva lungi secunde încremenit în antreu, neștiind ce să fac; aș vrea să o strâng în brațe, să încerc să îi alin cumva durerea, - și pe a mea în același timp, - însă nu mi se pare cea mai bună idee. Nu în acest moment. Cel mai bine ar fi, probabil, să fac exact ce mi-a cerut: să stau departe de ea... O mai privesc o dată - stă cu picioarele întinse, cu capul dat pe spate și fixează tavanul; nu îmi dau seama dacă plânge sau nu. Oftez și mă întorc să plec; când răsucesc clanța, vocea ei mă oprește:

- Unde dracu' vrei să pleci?! Du-te-n dormitor și stai acolo!

Mă uit din nou la ea: e în aceeași poziție, doar capul l-a îndreptat; chipul îi este încremenit și ochii pierduți undeva departe. Nu mi-a plăcut deloc tonul ei, dar nici nu mă consider în poziția de a protesta - așadar, prefer să o ascult. Mă descalț și mă strecor în dormitor, unde mă opresc, nehotărât, între cele două saltele. Privirea mi se oprește asupra sferei transparente în care strălucește șuvița verde din părul lui Keiko; mi se pune un nod în gât și lacrimile îmi încețoșează vederea; mă apropii de noptiera pe care e așezată, întind mâna să o iau, șovăi și doar trec ușor degetele pe suprafața netedă.