Notă: puteți modifica dimensiunea fontului, fața fontului și puteți activa modul întunecat făcând clic pe fila pictogramă „A” din caseta cu informații despre poveste.
Puteți reveni temporar la o experiență Classic Literotica® în timpul testării noastre Beta publice în curs. Vă rugăm să lăsați feedback cu privire la problemele pe care le întâmpinați sau să sugerați îmbunătățiri.
Click aici
Keiko... Asta e tot ce mi-a rămas de la tine...
Mă așez - mai degrabă, cad - pe salteaua din spatele meu și îmi îngrop fața în palme. Totul e din vina mea... Dacă nu m-ar fi întâlnit, nu s-ar fi întâmplat nimic, și-ar fi continuat liniștită viața care i-a fost destinată încă dinainte de a fi concepută - oricât de urâtă ar fi fost aceasta, oricum era mai bună decât moartea... Îmi șterg lacrimile și mă uit la Ikumi - s-a ghemuit, strângându-și picioarele între brațe și, cu bărbia sprijinită pe genunchi, pare să aibă ochii în continuare ațintiți asupra propriilor gânduri. Un val fierbinte îmi inundă abdomenul - abia acum realizez câtă dreptate avea Keiko: și pe micuța azurie am ajuns să o iubesc... Nu știu ce m-aș face dacă ar păți și ea ceva... Strâng pleoapele până când mă dor. Cât aș vrea să mă pot întoarce acasă, să ies complet din viața ei pentru a nu i-o pune în pericol... Valul reapare, mai puțin cald, însă mă cuprinde în întregime, provocându-mi furnicături din creștet până în tălpi - stranie senzație.
Deschid ochii, apoi clipesc - peretele din fața mea a început să tremure, ca și cum ar fi acoperit de o cortină de apă; închid la loc ochii, sperând să îmi limpezesc privirea, fără îndoială tulburată de lacrimi; când îi redeschid, tresar violent: peretele - ba nu, întreaga încăpere a devenit translucidă, lăsând să se vadă o alta, mai mare, ce pare să o cuprindă. Ce naiba...?! Cu inima bătând frenetic, mă ridic șovăitor; nu poate fi decât o halucinație, însă mă pomenesc pășind către fereastra încăperii mai mari, care se vede dincolo de peretele dormitorului și pare să se deschidă spre o cu totul altă stradă...
- Denn, eu... - aud în spate vocea lui Ikumi, ciudat estompată.
Nu mă pot opri. Ceva mă împinge să ajung la fereastră, să privesc prin ea - deși ceea ce a mai rămas activ din partea rațională a minții continuă să mă asigure că e doar o nălucire.
- Denn, ce...!? intervine iar vocea fetei.
Am ajuns la peretele dormitorului și ar cam fi cazul să mă opresc dacă nu țin cu tot dinadinsul să mă lovesc. Dar nu o fac. Nu știu de ce, dar nu o fac.
- DE'... - țipă Ikumi; o aud și mai voalat decât înainte.
Apoi, liniște. Am trecut de perete. Nu știu cum și când. Sunt în cealaltă încăpere. Și, brusc, mi se face teamă. Nu mai vreau să mă uit pe fereastra care acum nu se mai află decât la doi-trei pași... Mă opresc și întorc capul, îngrozit la ideea că nu voi mai regăsi dormitorul în spatele meu. Nu este. Doar încăperea mai mare și un alt perete, murdar, la rându-i translucid, chiar în spatele meu. Încerc să înghit nodul ce mi s-a pus în gât și nu reușesc. Și nici să trag aer în piept. Doar să cobor pleoapele, derizorie pavăză împotriva coșmarului în care am pășit cu inconștiență.
- Denn, ce se-ntâmplă cu tine!?! reizbucnește glasul speriat al lui Ikumi.
De această dată, o aud foarte clar; deschid ochii. Și nu mai înțeleg nimic. Încăperea fantomatică a dispărut, peretele din fața mea este cât se poate de opac, iar falsa fetișcană mă fixează cu enormii ei ochi azurii înecați în stupoare.
Fiindcă nu mă mai aflu în dormitor. Ci pe coridorul imobilului, la câțiva metri de ușa apartamentului...
Ce s-a întâmplat...? Ce am făcut?! Ce naiba am făcut?!?
171
Începând să mă dezmeticesc, constat că sunt așezat pe canapeaua cea mai apropiată de ușă - nu prea știu când și cum am revenit în apartament, sunt sigur doar de faptul că nu am mai trecut prin vreun perete... Ikumi, cu o mină șocată și îngrijorată, stă în genunchi lângă mine. Văzând că îmi revin, întreabă încet:
- Te simți bine, Denn?
Mă uit pentru o clipă în imenșii ochi albaștri, apoi răspund cu un glas atât de răgușit încât sunt nevoit să mi-l dreg de vreo două ori pe măsură ce bâigui:
- Eu... Adică... Nu știu... Cred că da...
Strâng pleoapele și îmi scutur capul, de parcă aș putea astfel alunga năuceala, pe urmă îndrept iarăși ochii către ai ei.
- Ikumi, eu... Eu chiar am trecut prin zid?
Susținându-mi privirea, confirmă printr-o înclinare lentă a capului. Îmi duc o mână la frunte, îmi agit degetele neștiind nici eu prea bine ce voiam să fac cu ele, renunț la gest și, străduindu-mă să nu mă uit la vreunul dintre pereți, - deși cel pe care l-am traversat nu se vede din living, - o rog să îmi spună ce a văzut.
E rândul ei să ridice o mână fără să știe pentru ce; până la urmă, începe să frământe între degete o șuviță bleu.
- Păi... Începusem să mă simt vinovată pentru ieșirea pe care am avut-o și veneam să stăm de vorbă despre ce s-a întâmplat cu... Keiko... și... Cum să descriu...? Ei, bine, te îndreptai către perete și erai... Erai translucid, dar nu ca și când ai fi fost din sticlă sau așa ceva, ci... Cum să-ți explic?... Ca și când ai fi fost făcut dintr-un fel de ceață, erai și translucid și cumva neclar... Ca un fel de stafie... În fine, cred că înțelegi ce vreau să zic... (Dau din cap în semn că da.) Bun, și ai ajuns la perete și ai dispărut în el... Am rămas înțepenită, gândindu-mă că am luat-o razna și am vedenii, apoi nu știu cum mi-a venit ideea că ai traversat zidul și am alergat afară din apartament... Și chiar erai pe culoar, cu o mutră amețită, și... Și asta-i tot.
„Asta-i tot"... Of, Doamne! Ce am devenit, fir-ar să fie?! Ce mama naibii am devenit!?! Și de ce... Asta e! Asta trebuie să fie...
Ikumi clipește, încruntându-se, și îmi dau seama că am exclamat: „Asta e!", cu voce tare; îi explic motivul:
- Cred că știu cum... adică în ce mod am trecut prin perete...
Așteaptă un moment să continuu; văzând că ezit, exclamă:
- Mă mai ții mult așa?! Hai, zi odată!
Oftez tăcut și încep să vorbesc:
- Mă gândeam la Keiko și că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi ajuns aici și nu aș fi intrat în viețile voastre... Și mi-am dorit să mă pot întoarce acasă, așa încât să nu fii și tu în pericol din cauza mea... Atunci, pereții au devenit translucizi, cam așa cum m-ai văzut tu pe mine, și dincolo de ei era o încăpere diferită, mai mare, cu o fereastră prin care se vedea altceva decât clădirea de vizavi... Am vrut să privesc pe acea fereastră și m-am apropiat de ea, iar când am făcut-o, am trecut dincolo de zidul dormitorului... Atunci m-am speriat și am... am revenit la normal... Și eram pe coridor...
Ikumi, tot încruntată, mijește ochii:
- Deci ai reușit să te întorci pentru scurt timp în universul tău...?
Clatin din cap.
- Nu, nu m-am întors... (Ezit o clipă.) Cred... cred că am ajuns undeva între cele două universuri... Nu eram nici aici, nici dincolo... Sau și aici și dincolo... Uf!! N-am idee unde dracu' eram!
Fata azurie mă fixează îndelung, rămânând încruntată, după care trăsăturile i se relaxează, ba chiar cred că ghicesc umbra unui surâs trecându-i deasupra buzelor micuțe.
- Important e că te-ai întors aici, Denn!
- Și totuși, poate că era mai bine...
Realizez că se referea la altceva și mă opresc în mijlocul frazei.
- Ia stai! Ce anume vrei să spui cu asta?
Întoarce puțin capul, continuând să mă fixeze, însă din colțul ochilor.
- Baka! Știi foarte bine.
Probabil că da. Chiar dacă îmi este greu să admit...
172
Un moment lung cât o viață rămânem tăcuți, evitându-ne reciproc privirile, ca și cum ne-ar fi teamă să recunoaștem: Keiko este și ea cu noi... Și, fără îndoială, ne va sta alături mult, foarte mult timp... Într-un târziu, Ikumi suspină, se foiește, îndreaptă spre mine enormii ei ochi azurii și spune încet, aproape în șoaptă:
- Vreau să știu cum a murit Keiko.
Nu sunt capabil să mă uit în ochii ei, însă, cumva, încep să povestesc ceea ce s-a întâmplat. Mă ascultă fără să mă întrerupă o singură dată, și nici când termin istorisirea nu scoate o vorbă - se mulțumește să mă fixeze, parcă așteptând să continuu. După câteva secunde, exclam nestăpânit:
- Fir-ar să fie, măcar de-aș fi știut că am și puterea de a ucide!! Keiko ar fi fost acum...
- Taci! se răstește. Nu aveai nici cum, nici de ce să știi asta! Așa că nu te mai învinovăți degeaba, nu are niciun rost.
„Nu mai are...", adaugă abia auzit, mai mult pentru sine, apoi rămâne iarăși tăcută, de astă dată cu privirea în gol, iar eu mă simt... Nici măcar nu reușesc să îmi dau seama cum anume mă simt - sentimente și gânduri se luptă și, în același timp, se împletesc în mine: vinovăție și regret pentru moartea lui Keiko, dorința de a o consola pe Ikumi și teama de a nu face mai mult rău decât bine încercând ceva în acest sens, impulsul de a-mi folosi puterea distructivă împotriva celor care încearcă să mă ucidă și frica de ceea ce am devenit dobândind-o... Fiindcă trebuie să admit faptul că m-am transformat într-un... Ce anume...? Monstru...? Da, acesta ar fi cel mai potrivit cuvânt pentru a mă descrie...
- Ajunge! mă scoate dintre gânduri vocea fetei; nu îmi e clar dacă este un îndemn adresat sieși ori mie. Keiko nu mai este și nu ne ajută cu nimic să o jelim...
Mă învăluie în azuriul ochilor ei și adaugă:
- Din moarte nu se poate întoarce, iar noi trebuie să ne continuăm viețile.
- Bine, dar...
- „Dar", nimic! Nu mă înțelege greșit, trebuie să mă comport așa ca să nu mă prăbușesc; Keiko a fost până acum singura persoană care a contat cu adevărat pentru mine și nu trebuie să... Adică... Fir-ar să fie!! Nu trebuie să fiu slabă! Și tu, la fel! Ai intrat în viața mea, acum cel mai bine e să ne ajutăm unul pe celălalt; măcar până ieșim din situația asta... Ce-o să fie apoi, vom vedea. De acord?
- Ikumi, eu...
Se încruntă.
- De acord sau nu?
- De acord... Dar nu vreau să...
- Da, bine, știu: nu vrei să mă pui și pe mine în pericol, mai bine pleci, bla-bla-bla! Acum, însă, la fel ca mine, știi și tu să presimți pericolul, așa că nenorociților ălora le va fi cam greu să ne surprindă. Și n-o să mă supăr dacă-ți folosești puterea de a ucide când îi mai întâlnim.
Nu, nici pe mine nu mă va supăra prea tare...
- Din privirea ta înțeleg că ești de acord - continuă, după care se ridică. Ar trebui să mâncăm ceva; nu știu despre tine, da' eu mai am puțin și leșin de inaniție.
Face un pas către bucătărie, ezită o clipă, se întoarce, ridică de lângă „Arthur" o mică pungă de hârtie lucioasă și zice:
- Keiko m-a rugat să cumpăr astea, dar acum nu mai are niciun sens...
O privesc cu un „Despre ce-i vorba?" în ochi. Scoate dinăuntru trei cutii plate din plastic, mai mici decât cele ale discurilor audio-video de acasă, se uită un moment la ele, oftează - sau așa mi se pare - și explică:
- Filme cu ea. A vrut să le vezi, ca să-ți treacă pofta de-a te mai însura cu ea.
Da, a pomenit chiar în dimineața aceasta despre așa ceva... Aplec privirea, încercând să ascund lacrimile ce îmi umezesc o dată în plus ochii.
- În schimb, poți să te uiți la ăsta - adaugă. De fapt, chiar insist să te uiți.
Și îmi întinde una dintre cutii. Reflex, o iau și îmi arunc privirea pe ilustrația copertei. Apoi mă holbez.
- Nu știu cum e acolo de unde vii, - continuă ea, - însă ținând cont de faptul că aici meseria de actor presupune să faci sex atunci când scenariul o cere, filmele porno sunt extrem de obscene. Deci îți poți imagina că filmele cu hime ca noi sunt cele mai dure, având scene pe care nicio femeie cât de cât întreagă la cap nu ar accepta să le filmeze.
Filmul pe care mi l-a dat se numește „Dresarea micuței", iar pe copertă apare Ikumi, așezată goală, cu picioarele în M, pe un container de gunoi... Îmi lipsește curajul pentru a privi și pozele - probabil instantanee din timpul acțiunii - de pe spatele cutiei; o așez pe măsuță, murmurând:
- Nu vreau să văd așa ceva...
Ikumi îmi apucă bărbia și, întorcându-mi capul, mă obligă să mă uit în ochii ei.
- Ba, ai să te uiți. Chiar dacă trebuie să te bat pentru asta.
- Bine, dar de ce...?
- Pentru că vreau să știi ce am fost în stare să fac.
- Dar... Ikumi, ceea ce ai filmat nu te reprezintă... Ai făcut-o numai pentru că te-au obligat...
Mă fixează cu o un chip complet lipsit de expresie.
- Așa crezi tu? Poate că mi-a plăcut să o fac.
Încerc să citesc ceva dincolo de trasăturile ei încremenite.
- Vorbești serios sau îți bați iar joc de mine?
Ridică din umeri și se îndreaptă către bucătărie, aruncându-mi din mers:
- Te las să afli asta privind filmul; dacă nu te lămurești, îți aduc și altele. (Se aude cum aruncă cele două filme ale lui Keiko în coșul de gunoi, apoi adaugă:) Crezi cumva că ăsta e un moment potrivit pentru glume?
Nu, nu cred. De fapt... Nu știu ce să cred - cine știe, poate o ajută să își revină dacă reîncepe să își bată joc de mine...
173
„Bună ziua. Am rezultatele autopsiei."
„Bine că nu a durat prea mult. Deci?"
„Mă tem că e mai rău decât bănuiam..."
„Nu mă interesează bănuielile tale. Treci la subiect!"
„Bine, bine... Oficial, cauza morții e o masivă hemoragie cerebrală; de fapt, n-au știut ce altceva să scrie-n acte, pentru că ceea ce i-au găsit tipului în țeastă arăta față de un creier așa cum arată afurisitele de floricele de porumb față de boabe..."
„...Ești sigur?"
„Ei, la dracu'! Ce fel de-ntrebare-i asta!? Atât de sigur pe cât pot fi câtă vreme nu i-am făcut eu autopsia! Asta mi s-a spus, asta ți-am spus și eu ție!"
„Hmm... Nicio himă asasină nu poate face așa ceva prin contact, darămite de la distanță..."
„Cam așa ceva... Nu știu ce au avut în cap ăia care l-au realizat pe individul ăsta al tău, dar..."
„Dar ai face bine să nu-ți pui întrebări la care n-ai să capeți niciodată răspuns. E-n regulă, acum așteaptă să te contactez din nou. Nu faci nimic între timp. Absolut nimic, înțelegi?"
„Cum vrei."
„Sayonara!"
174
Eram convins că nu am să pot înghițí nici măcar o îmbucătură, totuși am mâncat două porții. Îmi era rușine că mă îndop la atât de scurt timp după moartea lui Keiko, dar nevoia de hrană a organismului meu nu a ținut cont de sentimente...
Ikumi, care a terminat înaintea mea deși a înghițit cu noduri, zice:
- Dacă nu te-ai săturat, îți mai fac ceva... Nu trebuie să te abții, e firesc să fii înfometat după ce ți-ai folosit atât de mult puterile.
- Firesc sau nu, e suficient - murmur, evitându-i privirea.
- Și nici să te ferești de privirea mea nu trebuie. Nu te consider vinovat de nimic. În fine, nu te mai consider...
- Eu mă consider... - zic și mai încet.
Dând din umeri, se ridică pentru a strânge masa.
- Dacă-ți place să-ți plângi de milă, n-ai decât s-o faci. Numai să nu dureze prea mult, că s-ar putea să-mi pierd răbdarea și să te aduc cu picioarele pe pământ într-un mod care nu cred că o să-ți facă plăcere. Și chiar nu am chef de așa ceva acum.
Nu îmi dau seama la ce fel de mod neplăcut se gândește, însă nu mă interesez - cum a spus și ea mai devreme, nu este momentul pentru așa ceva. Fata bleu începe să spele vasele; mă ridic la rându-mi și iau ștergarul. Aruncându-mi o privire peste umăr, zice:
- Lasă-mă să fac asta singură. Mai bine du-te și fă un duș, ceva. Nu de alta, dar n-am chef să mă vezi bocind...
„Că tot vorbeam de plâns de milă...", adaugă mai mult pentru sine, dar suficient de tare pentru a o auzi.
Ezit.
- Sigur nu vrei să stau cu tine?
- Da. Deocamdată. Când o să am nevoie de tine, te chem, bine?
- Bine, Ikumi... - răspund aproape în șoaptă.
Revenit în living, mă sprijin cu palmele de spătarul uneia dintre canapele și mă uit în gol. Îmi vine să plâng, îmi vine să urlu, îmi vine să plec după cei aflați în spatele asasinilor trimiși după mine și să îi ucid pe toți; îmi vine să mor... Și nu fac nimic din toate acestea. Keiko mi-a cerut să am grijă de Ikumi și trebuie să țin cont de asta. Mai devreme, înainte de a... de a trece? prin perete, am crezut că ar fi mai bine dacă dispar din viața ei, însă mă tem că nu era decât o reflectare a egoismului meu... Și totuși... Oare pot cu adevărat să o protejez? Mai mult de atât, are ea nevoie de așa ceva din partea mea? Fir-ar să fie, am dobândit naiba știe în ce mod puteri aproape supranaturale - de parcă aș fi vreun fel de super-erou dintr-o bandă desenată - și totuși mă simt atât de neajutorat...
Ikumi vine din bucătărie, se așază în fața mea pe cealaltă canapea, își strânge sub ea picioarele, îndreaptă spre mine imenșii ei ochi, - în care nu îmi dau seama ce ar trebui să citesc, - apoi privește prin mine undeva, departe; pesemne, în trecutul trăit alături de sora ei... Sau e numai imaginația mea care își caută de lucru. Ocolesc canapeaua cu gândul de a mă așeza lângă ea, mă răzgândesc, mă așez în fața ei, mă foiesc câteva clipe, pe urmă spun încet:
- Ikumi...
- Da, Denn - răspunde, continuând să se uite dincolo de mine.
- Știi, eu...
Însă cuvintele refuză să se lege. Fata așteaptă un moment să continuu, după care, tot fără să mă fixeze, întreabă cu o voce lipsită de inflexiuni:
- Tu, ce?
Nu izbutesc să scot o vorbă - nici măcar un lamentabil: „Nimic..."
- Dacă vrei să-mi explici încă o dată cât de rău îți pare că nu ai putut să o salvezi pe Keiko, nu te mai străduí. Știu ce simți. Și, oricum, regretele nu ne pot ajuta în vreun fel.
- Nu, nu cred că pot... - murmur.
Apoi, tăcerea se așterne asupra noastră. Nemaireușind să îmi stăpânesc lacrimile, mă retrag - așa cum mi-a sugerat mai devreme - să fac un duș. Oricum nu știam ce aș putea să fac sau să spun pentru a-i alina, oricât de puțin, durerea...
Un minut sau două după ce am deschis robinetul, Ikumi intră în baie.
- Scuze că intru peste tine, dar îmi vine să mă piș; te deranjează?
Clatin din cap, iar ea se suie cu tălpile pe marginea closetului, cu fața la perete, și se lasă pe vine.
- Nu-mi place să mă așez pe vas - mă informează, aruncându-mi o privire peste umăr în timp ce începe să urineze. Iar proprietarul n-a fost de acord să instalăm unul de tip asiatic.
Ochii mi se îndreaptă aproape involuntar spre jetul gălbui și se opresc pe parcurs la anus. Deși știu foarte bine că îi place să fie privită, nu mi se pare în regulă ce fac. Mai ales astăzi. Așadar, mă uit în altă parte. Apoi revin și mă încrunt - mi se pare, sau fundul ei este mai mare?
Ikumi se șterge, trage apa, își spală mâinile, - nu, nu mi s-a părut, chiar are talia ceva mai groasă, șoldurile mai late, fesele mai mari și coapsele mai solide, - după care se întoarce cu fața la mine, sprijină palmele pe chiuvetă și se saltă, așezându-se pe marginea ei cu picioarele depărtate, așa cum stă de obicei în fața mea, - însă de data aceasta sunt convins că nu o face pentru a-și expune vulva, e doar din obișnuință, - ezită un moment, timp în care enormii ei ochi se îndreaptă undeva dincolo de mine, apoi zice:
- De fapt, pișarea a fost doar o scuză ca să vin în baie, pentru că până la urmă vreau să stau cu tine; când sunt singură, absența lui Keiko devine și mai dureroasă...
Îmi desprind la rându-mi ochii de ai ei.
- Și eu simt cam la fel... - murmur. Și nu era necesar să cauți o scuză.
Se uită la mine cu un surâs trist, iar eu, întorcându-i privirea, nu reușesc să îmi dau seama cum de abia acum realizez de ce mi s-a părut schimbată când am zărit-o așteptându-mă pe stradă, fiindcă este mai mult decât evident că a făcut ceea ce și-a propus: s-a modificat, arată ca și cum ar avea optsprezece, nouăsprezece ani - pe lângă ce am constatat privind-o din spate, are chipul mai matur și sânii mai mari, mai rotunzi; chiar și vulva i s-a mărit, are clitorisul mai vizibil și labiile interne mai închise la culoare, mai groase și mai proeminente... Cum naiba, în numai câteva ore fizicul ei a evoluat de la adolescentă la tânără senzuală?!
- Te-ai modificat... - mă trezesc vorbind.
Ridică o sprânceană.
- Abia acum ți-ai dat seama?
- ...Nu chiar, am observat de la început că arăți altfel, dar nu aveam starea să analizez asta și mi-am zis că mi se pare...
- Mda, nici eu nu cred că aș fi observat dacă aș fi fost în locul tău. Oricum, încă mă mai schimb, acum arăt altfel decât când ai venit și mai durează câteva ore până ajung la aspectul final.
